Stimați existenți, stimate existențe,





Dați-mi voie să îmi încep discursul cu o ezitare...





„Când fata dori să apuce fructul,

craniul din copac îi scuipă în palmă ...

și atunci ...

fata rămase gravidă”



pac




Doamnă, dați-mi voie să vă sărut mâna

și să vă întreb

despre care Evă vorbim?













„Catatonie”

– adică
pierderea inițiativei de mișcare, conduită stereotipă, stupoare mentală.


Nu nemișcare

ci pierdere a inițiativei de mișcare.

Nu mișcarea îmi lipsește ci inițiativa

mișcării...

Observ acum, în aprilie 2008 că în clipul „Wake me up before you go” (de care m-am îndrăgostit din prima clipă în care l-am zărit, prin 1987) George Michael poartă un tricou pe care scrie cu litere enorme „Choose life!” – ce înșelătorie, ce păcăleală, ce minciună! Avea mare dreptate Cioran când spunea că cine n-a avut curajul să se sinucidă în tinerețe o va regreta toată viața...

Ni se strecoară pe toate canalele în suflet această mare păcăleală, această imensă momeală:

VIAÞA

Există doar imperativul „Fii bărbat!” nu și echivalentul „Fii femeie!”. De ce oare? De asemenea nu există echivalentul noțiunii de „îmbărbătare”. Înfemeiere?! Odios... „L-a înfemeiat și l-a trimis mai departe, să lupte cu viața...” Sună execrabil. Totuși femeia se pricepe mai bine la „lupta cu viața” (și la alte isprăvi de același gen...)



Ideea Simonei Weil potrivit căreia dacă ai fost mușcat prea adânc de suflet, refacerea, dincolo de un anumit prag, nu mai e posibilă... Așa să fie oare? După toate aparențele, da... Rămâi așa, ca un bulgăre de noroi lipit pe gard... Catatonie...

Scrisul este o muncă în care e de preferat să te bizui cât mai puțin pe înțelegerea celor apropiați... Mai bine ia-ți rămas bun: ai să suferi mai puțin

Relația noastră ajunsese în stadiul acela în care, dacă aș fi fost scuturat fizic de un fior de poezie în fața ei, ar fi întins automat mâna după telefon... să sune la Salvare, fără să-și ia privirea stupefiată de pe mine. (Trupul îmi mirosea a sferă, mațele care-mi atârnau din pântece se transformau sub ochii mei în antene)

Cel mai tangibil avantaj al cititului în comparație cu lălăiala în fața televizorului este absența pauzelor publicitare. Totuși... în fața cui să susții o pledoarie? Toți au plecat, .... s-au maturizat... respiră evenimente...

Căsătoria este o tentativă patetică de a împlini Aici rostul unui sentiment care nu-și poate atinge deznodământul decât Dincolo. Singurii îndrăgostiți care înțeleg sunt cei care se sinucid...

Iar dacă nu m-am sinucis, probabil că nici îndrăgostit n-am prea fost... Cine știe?

Cine știe să ridice repede două degete

(Și să le bage-n priză)

Cum supraviețuiesc printre oameni? Mă agăț de câte un fir de pai. De exemplu faptul că pe piață a apărut un CD sub formă de vinil negru în miniatură, e un fel de înseninare, un fel de scurt-circuit (în miniatură) – ca cele care se administrează nebunilor agitați... doar că mai mic...

„Să fii om e lucru mare
Să fii mare e-o-ntâmplare” (Proverb românesc)

Albigenzii reușiseră să se impună ca religie de stat în Bulgaria și Bosnia. Și asta prin secolul XII! – incredibil. Biserica are anumite puncte slabe care nu sunt și nu au fost exploatate suficient de inteligent... Dar, până la urmă, la ce bun? Nu a avea o credință sau alta e problema; problema, cangrena omenirii este ideea de stat în sine..., ideea de Politică

De analizat acidul care a reușit să-mi carieze în asemenea hal „simțul responsabilității”. Formula, compușii... Sunt un șoarece de laborator...

Secretul nemuririi? E simplu. Combaterea maturizării. Păstrarea Copilăriei ca nucleu al Ființei.

Zdrobirea Coaliției de Fier a Mamelor, a Cruciadei pe care o duc neobosit împotriva sufletelor propriilor copii. Stoicismul cu care îi obligă să se dăruiască deșertăciunii... Cine se poate lupta cu așa ceva?

nemurire – murire?
moarte – nemoarte?

Ratat este cel care nu îndeplinește ceea ce ar putea să îndeplinească. Atâta tot. Motivele îl privesc personal...

A trăi cu un vierme în creier
A iubi cu un vierme în creier
A spera cu un vierme în creier
A dărui cu un vierme în creier

Und so weiter..

Criza de 40 de ani: ceva moare în tine și, în același timp, ceva vrea să meargă mai departe. Dar tu vrei să învii ceea ce vrea să moară și să ucizi ceea ce vrea să meargă mai departe...

„Fiul Omului, proorocește împotriva păstorilor sufletești ai lui Israel” ( Ezechiel 34-2)

Veniți copii și soarbeți de pe buzele lui David cuvintele lăsate cu limbă de moarte fiului său Solomon:

„Iată că ai lângă tine pe Șimei, fiul lui Ghera Beniamitul, din Bahurim. El a rostit împotriva mea mari blesteme în ziua în care mă duceam la Mahanaim. Dar s-a pogorât înaintea mea la Iordan și i-am jurat pe Domnul zicând: „Nu te voi omorî cu sabia”.
Acum tu să nu-l lași nepedepsit, căci ești un om înțelept, și știi cum trebuie să te porți cu el. Să-i pogori perii albi însângerați în locuința morților.
David a adormit cu părinții lui și a fost îngropat în cetatea lui David”etc (Împărați 2, 8-10)

„De aceea, pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că te voi face sânge și te va urmări sângele, fiindcă n-ai urât sângele, de aceea sângele te va urmări” (Ezechiel 35-6)

„El se va arăta, dar chipul Său va fi tăinuit de lumina Sa” (Toma 83)

Iată într-adevăr o problemă serioasă. Cum să vezi un chip care nu e luminat, ci emite el însuși lumină?

Filip și Lao Tse – pe alocuri s-ar zice că fac parte din același „curent literar”, nu-i așa tovarăși?

„Lumina și Întunericul, Viața și Moartea, Dreapta și Stânga sunt surori bune. Ele sunt de nedespărțit. Din această pricină nici binele nu este bine, nici răul rău, nici viața viață, nici moartea moarte. Și de aceea fiecare va pieri în natura sa originară. Dar cele care sunt slăvite Dincolo de lume, sunt nepieritoare și veșnice” (Filip 6)

și

„Toți oamenii, sub cer, cunosc Frumosul ca Frumos, iată obârșia Urâtului. Toți oamenii cunosc Binele ca Bine, iată obârșia Răului. Astfel, fiecare lucru și opusul său se nasc îngemănate, Greul și Ușorul se nasc unul pe altul. Cel lung determină pe cel scurt. Înaltul produce Adâncul. Sunetul și Glasul se acordă reciproc. Înainte și Înapoi decurg unul din altul. Iată de ce Înțeleptul practică doctrina Non-Acțiunii....” (Tao 2)

Ai zice că tipii ăștia, cum le zice? – Filip6 și Tao2? - s-au înțeles ca să ne bage-n ceață. Noroc că există Școala! Slavă Domnului: la așa lumină, așa iluminați...

Educația pe care ne-o oferă părinții și profesorii noștri este CONCEPUTÃ în așa fel încât învățăturile marilor clasici să pară inaccesibile. Altfel cum și-ar putea justifica ei, părinții și profesorii noștri, propria existență?

„Venirea pe lume a unui copil e o minune, o fericire a vieții, o împlinire, cea mai mare împlinire... însă, știți, nu vă recomand să priviți pe viu cum se întâmplă, pentru că s-ar putea să vă vină să vomitați” (dintr-o discuție întâmplătoare dintre un ginecolog și un marțian curios)

„Subtilitatea” cu care în Biblie au tradus „sinagogă” în loc de „biserică”, este de aceeași factură cu „subtilitatea” mamei care-i spune copilului „Eu te-am făcut!” în loc de „Prin mine ai venit pe lume!” – viclenie de politician

„Profesionalismul” cu care „profesioniștii” literaturii se pișă pe noi. Obișnuiește-te cu căldura acestei urine... Ești prins într-un cub de gheață... Așteaptă

Există femei înșelate, bărbați înșelați, dar nu există pe lume un singur copil care să nu fi fost înșelat în dragoste...


.... Pentru că adevărata Dragoste nu e de Aici...

...ci de Acolo de unde vine el...

Exemplu de confesiune negativă: „Eu nu strivesc Corola de Lumini a lumii”

Oare Blaga o fi citit cartea morților atât de intens încât să fi simțit nevoia unei astfel de confesiuni?

Cineva crede despre mine că spun „Adevăruri care nu ne iubesc”

În loc să gândească, să-și folosească creierul spre binele lor, fiecare donează câte o linguriță sau două din zeama gri pe care o numesc creierul lor, pentru oala de ciorbă stricată pe care o numesc „opinia publică” și spun că fac asta pentru o cauză „nobilă”, că se „implică”, că „participă”, că „trăiesc”, etc

E ceva de mortăciune în privirea unui adult care nu mai e copil. Un fum albicios îi învăluie întreaga făptură, un abur înnecăcios, irespirabil... Problema nu e să te „descurci” printre ei, problema e cum să respiri...

Folclor urban de București:

„La umbra nucului bătrân
doi tractoriști se cacă
Se șterg cu băștile la cur
le pun pe cap și pleacă”

„Nu pot să dovedesc nimic din ceea ce spun, întocmai cum nu pot dovedi că am un suflet. Totuși am un suflet” (Nick Nocerino – expert în cranii de cristal)

Pentru azteci nu felul în care îți trăiești viața ci felul în care îți mori moartea îți decide soarta de Dincolo.

coiot, ciocolată, cacao – cuvinte de origine aztecă

Titlu: Sunete verzi

Stările negative nu sunt decât nostalgii isterice după stările pozitive...

Un craniu de cristal, un craniu transparent, un craniu care se lasă pătruns și traversat de lumină este o negare violentă a dogmei oficiale potrivit căreia moartea este un capăt.

Este pe deplin justificată acțiunea Educației de a instrui, de a pregăti copilul pentru intervalul de timp numit viață – dar faptul că, sub pavăza acestei nobile intenții, Educația neagă tot ce se află Dincoace și Dincolo de viață, pretinzând dovezi, și încă dovezi „științifice” adică potrivite cu „Știința” căreia i se închină în exclusivitate; Scoaterea în afara legii a Extrasenzorialului – iată adevărata nelegiuire. E o chestiune de nuanță. Orice mârșăvie începe cu decapitarea unei nuanțe... (Nu „Prin mine ai venit pe lume” ci „Eu te-am făcut”)

Trebuie să revenim la soluțiile copiilor, tot așa cum blocajul din trafic nu are ca soluție decât bicicleta...

Teoria mayașă (și nu numai) a ciclicității lumilor terestre (o dată la 20 sau 30 sau 40 de mii de ani omenirea e ștearsă de pe fața Pământului – întuneric – apoi renaștere în puritate) amintește de teoria lui Nicetas despre caracterul discontinuu (dar coeherent) al simțurilor în opoziție cu caracterul incoeherent (dar continuu) al sentimentelor. De aprofundat...

„Prin mine ai venit pe lume” înlocuit cu un sec „Eu te-am făcut” – Nuanța ca fundament al adevăratei Cunoașteri, nerozia cu care Educația o calcă în picioare în numele științelor „exacte” (rigurozitatea înlocuită cu rigiditatea)

Gâturile Înțepenite fac legea în această lume

De înființat un partid anti-Politică, cu un singur punct în program: stârpirea ideii de Politică.

„Tu alegi”, da, dar alegi dintr-o listă stabilită tot de cărturarii și fariseii fățarnici. Îmbuiații decid meniul din care tu alegi „tot ce vrei”.

„Tu decizi cine te conduce” = Hipnoză Politică.
„NU tu decizi cine te conduce” = Trezire.

La 54 de ani Bacovia vede întâia oară marea... și Lenin moare...

Doi spadasini se duelau în pântecele meu, doi cavaleri medievali își încrucișează spadele în pântecul meu, se luptă printre mațele mele, se mânjesc pe față cu sânge de-al meu...

Slogan electoral: „Dacă v-ați săturat, ieșiți la votat” – adică „Dacă v-ați săturat de căcat luați o gură de diaree că alunecă mai bine pe gât”

Om chinuit = pleonasm

Titlu: Invitație la moarte...

Fiecare om are o cruce de dus. Dar Femeia vine la tine și zice „Crucea mea ia-o tu, că ești bărbat”. Și adaugă în sine „Ce pula mea!”

Bogdan, dacă vei continua să taci vom da numele tău unei constelații.

Inventaseră un super-computer de dimensiuni gigantice, cu mii de monitoare, milioane de butoane, miliarde de gigabiți –

și l-au întrebat

care este misterul vieții și al Universului. El a procesat zile la rând, săptămâni și luni la rând, ani... și la un moment dat a dat răspunsul:

„42”

Atunci au înțeles că puseseră greșit întrebarea...

(... în clipa aceea doamna Pizdă apăru măreață, sclipitoare și roșie, cu rochiile ei roșii foșnitoare și se așeză foșnind pe tronul foșnitor...)

Atitudinea „părintească” față de sufletul copilului este exact atitudinea conchistadorilor față de azteci: atitudinea albului care distruge tot ceea ce nu înțelege... ce nu mai înțelege...

„Numai după ce ultimul copac va fi tăiat, numai după ce ultimul râu va fi otrăvit, numai după ce ultimul pește va fi prins, numai atunci ne vom da seama că nu putem mânca bani” (proverb amerindian)

Adulții, îndobitociți sistematic de Politică nu mai au accesul nemijlocit la Divinitate pe care îl au copiii și atunci își inventează propriile jucării: bisericile; sinistre și periculoase jucării.

Marile orașe: înstrăinare prin supraaglomerare (extremele se ating, cercul se închide)

Într-o istorie a Inchiziției se spune că scopul ei era „scoaterea în afara legii a intimității individului”. Dar oare nu asta a făcut Politica în general, dintotdeauna? Căsătoria, nu asta face? Nu este ea în sine o scoatere în afara legii, CU ACTE ÎN REGULÃ, a intimității individului? Singurătatea, intimitatea, adică singura cale nemijlocită prin care individul poate intra în legătură cu Dumnezeu, nu este ținta finală a tuturor atacurilor Politicii cu cele trei mari tentacule ale sale: Familia, Școala și Biserica asupra sufletului individual? De ce ne place să ne pierdem în amănunte? De unde alergia asta nenorocită la Esențial?

„Să nu credeți că tot ce este simbolul luminii vă este rezervat vouă” Această replică incandescentă pe care Ioana d’Arc a dat-o în timpul procesului (mai bine zis a mascaradei în urma căreia a fost prăjită) ar trebui atârnată în toate sălile de judecată, pe perete, sus, în spatele prezidiului... și în cabinetele particulare ale tuturor judecătorilor ... și în toate bisericile, în altare mai ales... Toate astea s-ar topi în sine sub arsura acestor cuvinte...

Ce alte rațiuni în afara celor politice o determină pe mama lui Ștefan cel Mare să-l trimită la oștire pentru țară mori și-ți va fi mormântul împodobit cu flori? Ce-mi trebuie mie flori pe mormânt? Mă piș pe ele. Chiar și de jos în sus dacă vreți. Unde e Dragostea? (Mama lui Ștefan cel Mare locuia probabil pe o stâncă nu doar neagră ci și jilavă și rece, ca și spiritul ei)

Mărturisesc că n-aș putea iubi decât o patrie în care mama lui Ștefan cel Mare ar locui într-o cabană curată de munte, înconjurată de iarbă, flori și iezi liberi

... ca cea a bunicului lui Heidi de exemplu.

(N-aș putea să mă simt acasă decât într-o țară în care castanii ar rodi nu castane ci castaniete...)

Stânca aceea neagră din poezia lui Dimitrie din Bolintin este sufletul și spiritul acestui popor de nimic...

15 iunie 2008 Pe stradă, o scenă simpatică. Un troleibuz oprește în stație, deschide ușile. O băbuță coboară și se întoarce să-i întindă mâna moșulețului, ca să-l ajute să coboare. El refuză agasat și completează morocănos: „N-am ajuns încă în stadiul ăla”.
Băbuța părea năucită de replică. Pur și simplu rămăsese cu gura căscată...

Starea de Greație: Grație – Greață – Creație.

Un fel de ploaie cu lună.

Suferințele lui Bruno față de cele ale lui Isus: durata procesului, torturile fizice și psihice. În plus, Isus avea de partea lui certitudinea revelației, a iluminării, în timp ce Bruno ducea cu el îndoielile omului de știință...

Întâmplarea din copilărie când, în timpul unui spectacol la operă (Spărgătorul de Nuci cred) am ieșit din sală să fac pipi. La întoarcere am intrat pe altă ușă. Între timp decorul, luminile, culorile, personajele, absolut totul se schimbase. Inclusiv lumina care cădea pe spectatori era cu totul alta. Am fost convins ani în șir că la operă există două săli separate – ca două lumi paralele – și că atunci când ne plictisim de una putem intra oricând în cealaltă.

Înțelepciunea e la cei vechi, nu la cei bătrâni. Atenție la nuanțe!

Sunt mai multe feluri de a muri în viață: ești pur și simplu inert ca o legumă, privești cu resemnare și compasiune la tot ce se întâmplă în jur, orice fel de vibrație ți-e străină, te adâncești în tine la nesfârșit, ca Dumnezeu după Facere, nu-ți trebuie nimic și nimeni n-are trebuință de tine – asta e o binecuvântare...
Se întâmplă însă și ca, mort fiind, să țâșnești brusc în viață, ca electrocutat, năuc, împins înainte de fantoma unei vitalități, să te trezești vorbind din nou cu oamenii, să bolborosești spre ei cuvinte care amintesc un fel de căldură, să încerci din nou să clădești, să simți din nou nisipul scurgându-ți-se printre degete, ca atunci când erai viu, să cazi pe gânduri cu ochii în ochii (sau în decolteul) vreunei femei – iată coșmarul... Coșmarul meu...

La Rochefoucauld a refuzat pur și simplu să intre în Academie, de teama discursului de rigoare. Sfântă Timiditate! E de înțeles ferocitatea cu care Educația Familie-Școală se năpustește asupra ei. Ea ascunde totdeauna un Bun Simț supra-omenesc, de neînțeles pentru cercopiteci. Este de asemenea de înțeles de ce la Școală ni se ascund totdeauna asemenea „amănunte” din biografia marilor genii...

Nu vreau decât să știu cine sunt și de ce m-am născut. Dacă pentru asta e nevoie să devin un monstru... ok, n-am nimic împotrivă...

Luasem cu noi în relația noastră un CEVA atât de frumos, atât de imaterial, de inefabil, de fragil încât, de teamă să nu-l stricăm, ne-am despărțit. Acel CEVA nu mai era al nostru, relația noastră nu se mai ridica la nivelul frumuseții sale, obosise, era imperios necesar să-l restituim... și el plutește mai departe, în Timp și Spațiu, dar mai ales Dincolo de ele...

Satya (adevăr în sanscrită) – un cuvânt care emite muzică...

Noțiunea de zbor nu implică noțiunea de aer...

Procrastinație = pasiunea amânării împinsă până la manie... un alt cuvânt care mă urmărește ca un satelit

Ca să realizezi o operă trebuie să fii imun la plictiseală (Cioran)

În oglindă îmi surprind uneori anumite priviri care emană o siguranță, o stăpânire de sine pe care nu mi le regăsesc nici în suflet nici în spirit. Oare măștile se formează în mod inconștient?

Dacă aș fi fost țestoasă în mod sigur m-aș fi născut fără carapace, dacă aș fi fost cămilă – fără cocoașe, elefant – fără trompă: ceva esențial îmi lipsește pentru „a face față vieții”.

Mă încăpățânez să-mi retez rădăcinile de pe Pământ de teama de a nu le pierde pe cele din Cer. Dar în acestea, de pe Pământ, Doamne, ce încâlceală!

Preotul creștin nu este un intelectual. Obiectivul lui nu este trezirea spiritului, ci dimpotrivă, obosirea lui. Scopul său final este anihilarea gândirii, dar nu în sens hindus sau zen, ci pur și simplu în sens politic, adică în cel mai nesimțit sens cu putință.

Trebuie să-i iubim pe idioți, sunt de acord. Dar dacă asta înseamnă să-mi trăiesc viața după legile lor sub motivul că sunt mulți, covârșitor de mulți – o clipă vă rog... s-avem puțintică răbdare...

Mă amăgesc cu gândul că blocajele mele mentale au rol de autoprotecție - mintea intră într-un soi de hibernare pentru ca iarna Prostiei să nu o mistuie: în lupta cu Prostia folosește tocmai armele acesteia. Dar dacă nu e așa? Dacă toată tevatura asta nu e decât o uzură fără sens? Vom vedea...

Așează-te nu cu burta ci cu sufletul pe carte. Cloșca își acoperă puii fără să-i sufoce...

Oare lupta împotriva drogurilor urmărește cu adevărat binele individului? Oare, din punct de vedere moral, nu ar trebui permise absolut toate mijloacele de eliberare de Marele Circ, de Marea Minciună? Da, dar atunci ce s-ar alege de jucăriile politicienilor? He?

Toate eșecurile vieții de adult se datorează prelungirii necontrolate în conștiință a edictului matern „să fii cuminte”...

Titlu: Anatomia păcatului...

iulie 2008, după amiaza: Am ajuns la vârsta la care începi să cauți umbra.

Toți vom plăti pentru un singur lucru: pentru că am trădat Copilăria, am înlocuit-o cu altceva. Vom plăti pentru GÂNDUL că putem înlocui Copilăria cu altceva...

Pentru Meister Eckhart pregătirea sufletului pentru umplerea cu Dumnezeu înseamnă în primul rând golirea sufletului de toate creaturile care și-au făcut loc în el.

„Pentru un om bun, în măsura în care este bun, născut din Bunătate și după chipul Bunătății, TOT ceea ce este creat înseamnă o suferință cumplită, ceva de neîndurat și o mare pierdere”, spune tot el...

Oare câte femei bune, născute din Bunătate și după chipul Bunătății există în lume?

„Gândul zilei: Niciodată nu-ți abține bășinile. Ele circulă pe șira spinării, înspre creier – și-uite-așa se nasc ideile de căcat” (Folclor urban de București)

Gestul conștient de a scrie este un obstacol în calea scrierii. Când îți spui „trebuie să scriu” o lumină se stinge. Trebuie să te trezești scriind... sau, și mai bine, numai după ce ai terminat de scris...

Majoritatea oamenilor trăiesc toată viața în cuplu probabil în baza amintirilor frumoase de la începuturi. La mine nu funcționează asta. Când trăiesc prea mult alături de cineva amintirile încep să se înnegrească, capătă un miros, o rugozitate, sau mai degrabă un fel de unsoare lipicioasă...

„De ce ne îngrășăm după 40 de ani?” (întrebare dintr-o revistă pentru femei) Pentru că la vârsta asta se desăvârșește procesul prin care bunul simț nativ, de origine divină, este înlocuit de surogatul său omenesc. Lucrarea „educației” omenești, a „experienței” de sorginte omenească își atinge scopul. Lovitura de grație: căsnicia.

În dragoste ambele părți suferă. Oare în dragostea de Dumnezeu nu e tot așa?

„Combustibilul care alimentează focul iadului este voința proprie” (un „maestru din vechime”, citat de Eckhart)

Ideea de viață veșnică e seducătoare, cu condiția ca, prin nu știu ce paradox divin, nu cumva să luăm cu noi Acolo organul pe care simțim Plictiseala.

3 iulie 2008 În miezul zilei, în plin soare, pe toate aleile parcului luminile aprinse. Eram pe punctul de a-i atrage atenția unui gardian când, la piciorul unui stâlp, văd doi electricieni ghemuiți meșterind de zor la niște fire. Concluzia: Nu te băga unde nu-ți fierbe oala: adică NICÃIERI.

„Intelectul este partea masculină a Sufletului” (Eckhart)

Iarna 2007-2008: cea mai bolnavă din iernile pe care le-am trăit.

„Omul a fost făcut să trăiască sub protecția și cu complicitatea zeilor. Abandonat sieși, are ceva fioros și jalnic în același timp: un monstru năucit” – Cel mai precis portret al omului modern pe care l-am auzit vreodată. Autorul? Mai trebuie menționat?

„Fost” scriitor – o expresie absurdă. Dovadă că nu e vorba de o meserie.

Nu scrii ca să arăți cine ești, ci dimpotrivă, ca să-l ascunzi pe cel care ești. Ca și cum ai arunca înfrigurat o pătură de sare peste un muribund jupuit.

A trăi alături de un singur om o viață întreagă este un act profund imoral. Dumnezeu vede nu doar cuțitele din inimă ci și fiecare strângere din dinți, fiecare val de sânge care îți urcă în tâmple, fiecare picătură de venin de pe limbă, fiecare ciob de suflet pe care-l arunci în neant de dragul iluziei pe care ți-o construiești... Și apoi scârba aceea profundă, reprimată cu atâtea eforturi chinuitoare, pe care o simți asistând la spectacolul degradării celuilalt...Căsătoria este sfințenia necredinciosului.

Să ASIȘTI la viața, adică la degradarea celuilalt. La ce bun? Nu-ți ajunge propria mizerie?

Să trăiești în așa fel încât la final să fii sigur că nu vei intra pe Poarta pe care se duc toți. Oricare alta, dar nu Poarta PRINCIPALÃ.

Curios cum la marii gânditori, la cei din vechime etc, nu se face referire niciodată la „momentele cheie” din viața individului, la momentele acelea „de cumpănă” despre care se spune că ne dau adevărata măsură, momentele acelea în care trebuie să fim „tari”. Aceste momente par să conteze mai mult pentru idioți, disperați, psihopați, obsedați, isterici, debusolați etc. Adică pentru gloată. Și pentru cei care fac istoria...

Milena Cristea Faraoni. (Cu accent pe „oni”). M-am trezit cu numele ăsta foarte clar în minte în dimineața zilei de 4 iulie 2008.

Trec vremile prin mine ca plugul prin brazdă. Doamne, dacă m-ai însămânțat, nu cumva ai uitat să mă uzi?

Fă-mă Doamne nisip mișcător sub tălpile ei catifelate...

Potrivit unei idei zen, unii oameni, după ce se nasc, nu pun decât un singur picior pe pământ ...
Să sari toată viața într-un picior de disperarea nașterii.

Prima frază care ar trebui administrată prin Educație oricărui copil este „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile Mele nu sunt căile voastre, zice Domnul” – dar asta ar însemna spulberarea instantanee a ideii de Școală, de Politică, de Istorie.

Dacă vrei să devină mai sensibili decât sunt, n-ai decât să-i jupoi de vii...

iulie 2008 Am gustat pentru prima oară un fruct de tei.

Agresivitatea lui Isaia – agresivitatea omului bun...

Singurul motiv pentru care facem copii este că nu suntem în stare să ne păstrăm propria inocență. Iar fără inocență nu se poate trăi. Ne hrănim cu inocența lor – prin niște tuburi pe care refuzăm să le vedem - în același fel în care se hrănește tarantula: injectează veninul, dizolvă organele interne ale victimei și apoi suge fluidul

Senzația pe care ți-o dau imaginile înregistrate de pe o navă spațială care se întoarce pe Pământ. Mai întâi cercul albastru, din ce în ce mai mare, parcă te cuprinde din toate părțile, parcă ai și ajuns – dar mai ai mii de kilometri – apoi parcă te așezi pe o farfurie și, în sfârșit, parcă pătrunzi într-o carne...
Aceeași senzație ar trebui să aibă și un vierme care pătrunde într-un cadavru... dacă ar avea ochi...

Uniunea Scriitorilor. Parcă ai zice Uniunea Profeților. Pentru că scriitorii, nu-i așa, asta ar trebui să fie: urmașii profeților, ai proorocilor, cei alungați, hăituiți și uciși din cele mai vechi timpuri de cei care nu pot suporta adevărul.

Dar oamenii lui Dumnezeu nu au nevoie de asociații...

Viața e un teasc iar eu un bob de strugure. Ce interes am să mă „coc”?

Iasnaia Poliana, 8 august 1907, Tolstoi scrie:
„Libertatea voinței în starea corporală aproape nu există: te-ai ars – sari într-o parte, n-ai dormit două zile – te ia somnul. Libertatea alegerii faptelor e deja mai mare: să merg sau să nu merg? Libertatea alegerii gândului e și mai mare, aproape totală”

Dar dacă libertatea voinței în stare corporală nu există, atunci libertatea alegerii gândului nu are nici ea cum să existe: așadar nu are cum să fie nici mare, nici totală. Ori e totală și atunci nu mai ești în stare corporală, ori e mare (sau mică) dar numai în timp ce ești în stare corporală.

Sau el vede o diferență între libertatea voinței și libertatea alegerii gândurilor?

Spaima de a nu înnebuni... Mi-e teamă de ceea ce numim „pierderea minților” pentru că, deși știu că sunt înzestrat cu o anume capacitate de a-mi alege gândurile (formulare foarte riscantă) nu știu (și uneori chiar nu vreau) să uzez de această capacitate pentru că ea riscă să intre în conflict cu voința divină – cea care îmi trimite gândurile. Nu pot spune „Nu vreau să mă gândesc la asta” doar pentru că așa vreau eu. Și asta pentru că știu, simt pericolul ca tocmai în acel gând, pe care îl resping sau pe care vreau să-l resping, să fie o revelație, o iluminare, o lumină pe care o aștept demult și a cărei sosire ar putea reprezenta chiar scopul vieții mele (pe care nu îl cunosc).


Ultima mutare:

Capră la I 9 ...

(Nimic mai exact ca respirația unui mort.)