Întodeauna prima tragedie o trăiești când încă nu știi ce e aia și cu ce se mănâncă. Când încă nu ai dat cu capul de viața și de asta te simți mai puternic decât ea. Când nu știi nimic, totul e incredibil de ușor. Nici o șansă să te prinzi că I.Q.-ul tău nu o să te ajute niciodată să descifrezi texte în sancscrită, înainte să dai nas în nas cu abecedarul. Și asta pe de o parte e bine. În acel moment din viață ar fi probabil o dezamagire cumplită și un pas sigur spre dislexie.
Drama este prăbușirea unui întreg. În jurul tău. Sau în tine. Și viața e făcută dintr-un șir de drame tot mai mărunte. Și o singură tragedie. Prima. Niciodată nu există a doua. Așa cum nu poți mânca mai mult de un singur ou pe stomacul gol. Așa cum nu-ți poti pierde de două ori virginitatea. Sau viața. Tragedia este primul întreg care se dărâmă. Și odată cu el iluzia invincibilității. A fericirii. E momentul când viața, pe care până atunci, din inconștiență, o dominai, se prăbușește peste tine, devine un munte de sub care vei reuși, poate, să ieși la lumină dar pe care nu vei reuși să-l escaladezi niciodată. Și tocmai asta e tragedia. Și tocmai de asta este irepetabilă. După 50 de ani sau, poate, după unu sau doi, te uiți înapoi la momentul acela când erai neputincios pentru prima oară, când te-ai ascuns în pat pe întuneric, în spatele ușii bine închise, de mama, de tata, de oricine ar fi putut să te vadă, de viață și ai plâns o noapte întreagă în pernă, te uiți la tragedia vieții tale și râzi. Și în comparație cu fițele șefului, cu banii de care trebuie sa faci rost pentru următoarea rată la mașină sau cu hernia de disc iminentă ți se pare mai nimic. Te gandești cel mult cât de fericit erai pe atunci.
Și totuși aceea a fost tragedia vieții tale. Și în sufletul tău, fie că vrei sau nu, fiecare dramă, fiecare amintire, fiecare iubire pierdută, fiecare zi de toamă prea rece când frigul se strecoară în toate lucrurile, în toate gândurile și ești prea singur, fiecare iși are mormântul ei. Se adună zeci de pietre, de cruci, de coroane și flori putrede, sute de viermi, de frunze, de ploi. Pe la unele morminte nu te-ai obosit sa treci niciodată. Nici nu mai știi că există. Cel putin la unul mergi zilnic, plângi, te rogi, iți dorești mai mult decât orice să faci din resturile îngropate acolo întregul care a fost cândva. Sunt zeci, poate sute de drame îngropate în tine. Dar nici o tragedie. Pentru că tragedia este cimintirul lor. Este clipa în care acesta a luat ființă în tine, fără să bagi măcar de seamă, odată cu mormântul primului întreg sfărâmat. Și a rămas acolo.
Știi, de asta, mi-e frică de cioburi. Se adună. Uneori, dor prea tare. De asta am nevoie de ceva care să dureze o viață. Dragoste, poate. Uneori, cioburile taie. Curge sânge. Atunci fug, încerc să scap de încă un mormânt, să le las uitate în urmă. Fug și sângele mă hăituiește, negru și mut. Picatură cu picatură se târăște dupa mine. Și de fiecare dată mă ajunge. Picatură cu picatură se scurge drumul între mine și cioburi, între mine și uitare. Când mă opresc se adună în jurul meu și așteaptă. Întunecat și tăcut. De fiecare dată sunt prea mulți morți în mine, mă apasă prea tare, îmi lasă mie prea puțin și fiecare mormânt aș vrea să fie ultimul. Dar știu că nu va fi așa.
Partea bună e că nu există decât o singură tragedie. Iar aceea nu mai știu când a fost. Probabil, dacă mi-aș aminti aș râde. Chiar...tu mai ții minte? Și nu există decât o singură comedie. Eu. Pe care o joacă viața. De asta nu râd niciodată.
Poate nu ne vom cunoaște niciodată, poate după ce citești iți vei lua în primire rolul de dramă măruntă în viața mea sau invers. Poate ai fost deja una și crezi că acum scriu special pentru tine...Crede ce vrei. Oricum ești bine venit. Și vei ajunge să ai la un moment dat măcar o piatră. Undeva în mine. Posibil și o floare. Niște lacrimi. Deși, asta nu promit. Depinde de tine. Și niște viermi. Și o ploaie în care am să mă gândesc puțin la tine. E tot ce pot să iți ofer. Înțeleg dacă te dezamăgește dar...nu sunt decât un cimintir. În care mă îngrop în fiecare zi. Altfel.