Alb. Prea alb.
Lumina dimineții îmi bate în gene iar perna de pe cap nu are cum să-mi creeze o stare prielnică somnului. Oricum încerc de șase ore să dorm și degeaba.
Mă ridic, îmi pun perna la spate și privesc în jurul meu. Lumina răsăritului este prea tăioasă azi, un alb rece și alunecos ca un ciob tăios de ghiață care înfipt în trupul tău cald nu creează o durere ascuțită, ci mai mult o senzație de ușurare în așteptarea durerii sfâșâietoare care nu mai vine. Așa este și lumina asta albă în sufletul meu...caut durerea și nu găsesc decât dezamăgire, caut căldura unei răni proaspăt deschise și nu găsesc decăt singurătate dezamăgitoare. Instinctiv pun mâna pe perna din stânga mea și o găsesc rece, asta mă face să tresar de parcă am atins un obiect fierbinte...îmi vine să o iau și să o arunc într-un perete dar asta nu mă va face să mă simt mai bine, nu mă pot răzbuna pe săraca pernă doar pentru că emană un miros care momentan îmi aduce aminte de ceva ce voi fi nevoit să uit. Am uitat să beau cafea, am renunțat să fumez Pall Mall și refuz să-mi mai rulez o tigară cu fumul roșu. Ridicat în capul oaselor încerc să-mi găsesc echilibrul, fac câțiva pași și mă așez pe fotoliu. O să mă odihnesc aici un pic, iau o pauză de gândire și poate de masă. Apuc unul dintre cele două pahare cu picior lung și-l umplu cu hrană. După ce-l dau pe gât simt căldura artificială ajungându-mi până în vârful degetelor iar parcă lumina aia de gheață iși pierde din luciul crud.
Privesc iar spre pat.
Parul ei este aranjat minunat iar capul mângâie perna acum îmbibată de parfumul unei ființe de o candoare rar întâlnită. Cu niște ochi verzi-gălbui mă privește, iar eu oricât aș căuta să citesc ceva în ei, nu pot găsi decât puritate. Zâmbește blând iar eu mă întreb ce am făcut ca să merit o asemenea prezență, dar ce contează ce am făcut acum că ea este acolo? Mă mulțumesc să o privesc cu sufletul, îmi mușc limba ca să tac și mă ciupesc încă o dată pentru a-mi controla focul ce arde puternic în mine... Cu o mișcare gentilă de deget mă chiamă iar eu uit că trebuie să mă mișc... o să mă mișc mai târziu...dacă acesta este un vis iar eu mișcându-mă o să mă trezesc? Dacă făcând sau spunând ceva o să-l fac să dispară? Nu, prefer să stau nemișcat și să savurez tot ce văd și simt cu sufletul.
Un zgomot din casă mă face să tresar și să clipesc. Ea devine diafană, lumina rece o ucide iar eu orice aș încerca să spun și să fac nu o poate convinge să ramână. Încetul cu încetul devine din ce în ce mai transparentă, zâmbetul ei dispare și părul nu-i mai mângâie perna.
Este vina mea că nu am tras draperiile de la geam și am lăsat lumina rece a vieții să o ucidă. Dacă trăgeam draperiile acelea, lumina zilei nu ar mai fi existat, iar ea nu s-ar mai fi evaporat cu fiecare clipire a mea...
Realitate...din nou.
Îmi torn încă un pahar cu mâncare și-l dau pe gât.
Mai am câteva ore până va veni seara, când voi pleca să mă delectez și să mă bucur, poate pentru ultima dată de zămbetul cald și plin de candoare, care odată... a fost al meu.