agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1282 .



Pelerinaj la Sf. Cuvioasă Parascheva-Iași
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Crezantema ]

2008-10-28  |     | 





Luni spre Marți, 13-10-08, orele 23; 41
In trenul, Rapid, ne-am urcat tot grupul de credincioși și credincioase, din care făceam parte și eu, spre direcția Ploiești Sud - vila Iași. Glasul viu al conștiinței ne mâna sub presiunea propiei noastre libertăți, la Moaștele Precuvioasei Maici, Parascheva. Dar, parcă și ea, întinzându-ne brațul, ne ajuta să trecem întunericul din noaptea de Luni spre Marți, ca sclipirea unei călătorii în timp.
Până la orele șase dimineață, sub zgomotul roților de tren, nu se alipi pleoapă de pleoapă, somnul nu se lăsă furat. Puțin a fost să aud un călător pe hool, comentând ironic, nemulțumit de evlavia pelerinilor, de ce curg ca un fluviu spre Preacuvioasa Parascheva, folosind cuvântul "habotnici".
Da, pelerinii sunt habotnici, da... oastea cea iubitoare de Hristos, de Sfinții lor, sunt habotnici. Acești pelerini "sarea pământului" sunt cei ce s-au lepădat de sine și cu adevărat iubesc Cele de Sus, mai presus decât pe ei însiși. Sunt mulți bolnavi, osteniți, triști și abătuți, unii vor să și moară lângă Sfinții lor.
Mulți dintre noi, confundăm pe Dumnezeu, doar un Creator, un Tatăl Ceresc, ce pentru simplul fapt că ne-a născut "fiii Lui" și că ne iubește, e obligat să aibă grijă, ca nimic să nu ne lipsească, împlindu-ne toate dorințele noastre, fără ca noi, să-I fim datori cu ceva. Să nu-I purtăm recunoștința si să nu-I muțumim pentru binefacerile Sale. Ne înșelăm amarnic, falsa concepție fariseică nu ne crează confortul Raiului. Ne poartă pe aripi de vis spre "latura cea întunecată de la miazănoapte "infernul". Abia când vom păși pe acele tărâmuri cumplit de înfiorătoare, vom traduce cuvântul "habotnic", egal "IUBIRE" desăvârșită.
In Sfintele Scripturi, ni se descoperă mari taine, pe care mintea omenească nu a reușit, încă pănă azi, să le deslușească.
"A văzut și a auzit pe Domnul. Un vuiet, ca vuietul mării, un Glas, ca cel ce seamănă cu tunetul unui nor lovit de altul, coborând din înaltul Răsăritului, îl făcu să tremure de spaimă :
Doamne, vai mie... am văzut Fața Ta, înconjurată de oștime mare de Sfinți! ... Doamne... vai, mie... am auzit Glasul Tău!... Slugă netrebnică sunt, un păcătos pribeag, călător pentru puțină vreme pe acest pământ!... Iată-mă, grăiește Doamne și eu te ascult": Dumnezeu îi poruncește:
"Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-l iubești și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta Eu!"
Stăpânul acelui negru nor, ce străbătu-se până-n adâncimea sufletului său, deja plecase, fără să-i accepte nici un comentariu.
Și Bătrânul Părinte Avraam, "habotnic", neputând a schimba acest destin, a început să aducă jertfe duhovnicești. I-L iubii pe Dumnezeu, mai mult ca pe unicul său fiu, mai mult ca pe însăși viața sa.
Istoria Religiei ne dă foarte multe exemple de astfel de supunere duhovnicească, dar cel mai cert este cel din zilele noastre. Avem un Brâncoveanu, un Mare și Sfânt Voievod, "Constantin Brâncoveanu", care este modelul cu cea mai supremă "IUBIRE DUHOVNICEASCA". Oare, există o altă jertfă mai mare, înaintea lui Dumnezeu?!... Poate, unul dintre cei puțini din acele timpuri, au comentat tot ironic, "habotnic".
Oh, "Iubirea... cea mai înaltă treaptă duhovnicească. Ea are cele mai mari efecte miraculoase, că nu ne putem lipsi de ea. Viața, nu are nici un sens fără "iubire". Nu putem avea o viață ideală, fiindcă nu am avea nici o împlinire, nici o bucurie pe pământ și numai ei, Zeița Iubirii, trebuie să-i închinăm sufletele noastre, că ea, ne însoțește și dincolo de moarte, în Patria Veșniciei.

Marți, orele 6, dimineață.
Coborând din tren, ne așezăm la rândul de credincioși, bunii frați cu care mai împărțisem timp și spațiu și în alți ani, de alte Sf. Sărbători. Impărtășirea credinței, ne-a ajutat să dărâmăm imediat zidul tăcerii, devenind tot mai toleranți, tot mai deschiși sufletește unii față de alții. Laudele, cântecele duhovnicești, povestiri ale multor întămplări, dar, mai ales "Iubirea" împărtășită Preacuvioasei Maici, ne-a ajutat să depășim momentele de lungă și grea așteptare.
Orele, 15;00
Deși avansam pașii furnicuței, mai aveam numai câțiva pași de făcut până la Sfintele Moaște, totuși, o așteptare de 3 ore, pe care am întâmpinat-o fără să cunoaștem motivul, exact la porțile de la întrare, ne-a făcut să ne punem multe întrebări, la care n-am găsit nici un răspuns.
Dar, în aceste momente am căpătat și mai multă experiența religioasă, ne-am împărtășit una alteia, unele din visele petrecute în somnul nopților, nu de prea multă vreme. Vise frumoase, și mai puțin frumoase, depănându-le fiecare dintre noi, cu luare aminte :
- Eu sunt o păcătoasă, dar acest vis, mi-a schimbat complect viața! Se făcea că urcam pe un deal împădurit, dar eram așa liberă, foarte fericită! Văd, o troiță. Inlăuntru ei, Maica Domnului, era vie, desigur am recunoscut-o pe Buna mea Stăpână. Mă apropii cu rușine, cu sfială și umilință, și ajung lângă Ea. Imi face semn ridicând mâna dreaptă, parcă amenințându-mă cu degetul: "Cu femeia aceasta în negru să nu mai umbli!" și dispăru. Până aici am simțit dragoste, bucuria sufletului, dar privind peste umărul drept și văzând femeia în negru m-am speriat. Nu am cunoscut această femeie, nici că nu o mai văzusem vreo dată în viață. Am simțit un fior că-mi intră în suflet, dar, am plecat mai departe. Tot urcam și urcam, și deodată pe coama acelui deal, alt peisaj, uluitor de frumos! Ochii mei nu cred că va mai avea ocazia să mai vadă așa frumusețe. Un nor mic alb și pe el, Iisus până în talie stâtea aplecat puțin în față, cu un cric în mâini. Ridica cu el carămizi, să zidească o Biserică foarte mare. Carămizile se așezau cu mare repeziciune, Iisus nu zicea nimic dar vedeam cum Biserica s-a și înălțat dintr-o dată. Iisus strălucea într-o aură și o frumusețe de negrăit. Totul a dispărut și eu m-am trezit. Iisus, mi-a lăsat un dor nespus în inima mea.
De mult timp mă lupt cu moartea. Am lucrat într-un mediu foarte toxic, la un laborator. Mi-am intoxicat tot sângele. Deși fac tratament de multă vreme, acum la pensie, tot nu pot să-mi refac sănătatea. Dar stau și mă gândesc cine să fi fost femeia aceea în negru pe care n-a acceptat-o Maica Domnului, lângă mine?
- Cine să fi fost?... Poate... moartea!... zic și eu... nu știu... e părerea mea... îi răspunse-i eu.
- Ooo!!... Ce frumos ar fi să fie așa !... Oare, o fi plecat de la mine, oare să fi alungat-o Maica Domnului în acest vis?
- Roagă-te... Maica Domnului nu se uită la păcatele noastre...
- Iisus, de ce zidea o Biserică așa de măreață, de o rară frumusețe?
- Nu știu... să înțelegem că va începe a zidi... un Nou Ierusalim din multele noastre inimi?...
O altă credincioasă, explică cu ochii umezi, dzvăluindu-și marea nepăsare și necredință de până acum față de Biserică, față de Dumnezeu. O reală întâmplare, o trezii din întunericul necunoștinței. O minune pe care a făcut-o cu ea Sfânta Icoană, a Sfântului Arsenie Boca.
Intrând în incinta unui magazin unde se vindeau și câteva Icoane, privi atentă fără să vrea la chipul Sfântului. Văzu că era viu, mișca ochii, fața. Se încrunta din sprâncene, Voia s-o certe pentru necredința și nepăsarea ei, fața de Cele Cerești. Un fior adânc i-a intrat în inimă". Iată, de atunci a devenit o bună credincioasă.
Un alt vis ce merită consemnat și acesta. O altă credincioasă, a cumpărat o casă având lângă gardul curții ei, o fântână acum astupată cu gunoaie, dar pe timpuri îndepărtate era foarte adâncă și plină cu apă de băut, tot satul se adăpa aici. Tot atunci, lângă fântână, oamenii buni credincioși au ridicat și o Sf. Cruce mare și frumoasă din marmoră albă, și care au rămas inscripționate pe ea și astăzi, anii și numele lor. Dar, această familie a făcut alt gard, Crucea îngrădită fiind, înlăuntrul curții ei. Acum de puțină vreme a visat: "Se făcea că sunt în casă cu copiii mei, deodată a început un cutremur. Copiii au dat să fugă, dar eu am zis: Nu fugiți nu e cutremur, priviți pe geam la Crucea noastră, vrea să iasă, s-au deschis porțile, priviți-o cum pleacă. Crucea se mișca întrun fel ca și cum mergea înainte dar cu capul privind înapoi, spre noi și târând o parte a piciorului de jos, zicând: La Biserică, la Biserică"...
- Da... și aici e o mare taină, cum să ții ascunsă o Sfântă Cruce, care e un "dar" așa de mare rămas de la Sfinții noștri Părinți, închisă dincolo de gard?...
- Dar am chemat preotul, i-am explicat și visul! Nu și-a dat nici o părere.
- Strică gardul și mută-l pe dinlăuntrul, lasă Sfânta Cruce s-o venereze trecătorii, să-și facă semnul Sfintei Cruci când trec pe lângă ea. Este ridicată din nevoința Sfinților noștri Părinți din vechime, și aceasta este dorința lor.
O altă credincioasă se apropie să ne povestească și ea visul ei:
- Un vis, mi-am reamintit și eu, mă aflam într-o mare mulțime de oameni, pe malul unui ocean ce se întindea imens până în fundul orizontului. Apa era limpede, albastră ca cerul, dar foarte învolburată. Priveam spre celălalt mal al oceanului cu gândul că va trebui neapărat să-l trec. Să ajung cu orice preț "Dincolo". In inimă mă mistuiau negre gânduri și fiorul că, nu voi putea trece, cu orice preț. Nu știu să înot și oceanul trebuie să fie foarte adânc, și celălalt mal foarte departe, și nici nu există alt mijloc de transport! Când frământările sufletești, teama de valurile înfuriate îmi aduna în inimă mare tristețe și deznădejde, un "Glas" de pe celălalt mal, îl aud că-mi vorbește: "Nu te teme, urcă-te pe această puntie". O vibrație ce emana o subțire undă de lumină, venea spre mine, pe deasupra apei. Părea foarte subțire, ca o sfoară de pe vapoarele ce lega cu ea pânza, sau ajuta la ancorarea lor la țărm.
O, Doamne, dar eu, nici o dată nu am mers pe o sfoară atât de subțire ca aceasta, puțin dacă mă clatin și mă scufund în adânc. E o puntie prea mică, am să cad. In spatele meu se adunaseră deja mulțime multă de oameni copii și femei, care așteptau cu nerăbdare să treacă și ei tot pe celălalt mal. Și ei voiau să se urce. Eu, nu puteam să înțeleg și nehotărâtă, cu o teamă în inimă mai voiam să zăbovesc încă puțin, să mai chibzuiesc, dar raza veni pe mal, până sub talpa picioarelor mele și fără să vreau mă răpii în largul oceanului. Uimită, și tot mai speriată, priveam, mai mult în urma mea, decât înainte. Vedeam cum raza se strângea în spatele meu și ca o frumoasă aură, se împleti în jurul meu. Mă ajuta să plutesc pe deasupra oceanului ce dintr-o dată devenise foarte liniștit. Dar parcă și mai îndurerată priveam la cei rămași în urma mea, care și ei aveau tot atâta nevoie de aceeași puntie, care să-i răpească, aducându-i pe acelaș mal. Am zis: Doamne ai grijă și de ei, sunt cei foarte dragi ai mei și unde mă vei duce Tu, n-am să mă simt fericită fără ei?!" și m-am trezit rostind aceste cuvinte. Oare, de ce am visat așa vis?
- Nu-mi dau seama de ce. Dar, acest vis poate deslega taine foarte mari, îți pot spune părerea mea. Tu, ești foarte datoare să te rogi pentru toți cei dragi ție, penrtu toți frații tăi duhovnicești, să-i răpească și pe ei, sub aceeași aură a Duhului Sfânt, purtați fiind pe deasupra tuturor valurilor învolburate și să nu se înece nimeni în oceanul fărădelegilor omenești!
Visul alte-i credincioase, și mai interesant:
- Intr-o noapte, abia am adormit și imediat un Glas încerca să-mi explice: "Va veni peste voi, o gripă foarte rea!", a mai zis: "Recidivează de 3-4 ori" Nu mi-a dat nici un sfat care să-mi fie de folos, dar, alături mi-a lăsat un tifon alb curat pe care am înțeles că va trebui să-l folosesc, așezându-l la gură, dacă vreau să nu colecționez microbul. M-am trezit imediat și privind la ceas am descoperit că abia adormisem de foarte puțină vreme.
Toate am avut mai multe vise de povestit și toate am afirmat că tainele Domnului sunt foarte ascunse, și foarte greu de priceput de noi pământenii, dar acestea au fost părerile noastre ... Prin aceste vise, Cineva, parcă, cu voie fără voie, trezește și zidește sufletele noastre, pentru a fi călăuzite, spre un alt scop al vieții.
"Dar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa"... (Fapte 2; 17).
Marți seara, orele 18;00
In sfârșit, porțile se deschid, lumea dă buzna ca oile. Am fost nevoită să ies din rând, ca să-mi apăr sănătatea. Lângă noi, nici un om al ordinei și disciplinei. Dar de ce ar fi fost nevoie de el, dacă aici locuiau îngerii păcii și ai liniștei?!... Doamne ce lucrare mai este aceasta, dacă Duhul blândeții nu locuiește în noi?... Intru din nou în rând, mult mai în urmă decât unde trebuia să fiu. M-am pierdut și de grupul meu, chiar și de sora mea, de care trebuia să am puțină grijă, ea fiind mult mai în vârstă decât mine. O, Doamne... oamenii au atâta nevoie de educație. Iată, mărturia vie, că timp de 50 de ani am fost fii maimuței. Toți dorim pacea, toți dorim mântuirea, dar încă nu avem învățători care să ne învețe cum s-o dobândim. Mântuirea nu se vinde la Kg., ci se capătă prin mare trudă și osteneală. Toate acestea le-am zis cu vorbe auzite și de cei din jur, și ca o minune au realizat și ei, că așa-i frumos și bine. Cu această mai bună organizare, am reușit să stăm toți, un pas pe loc. Și astfel, ne-a fost bine la toți.
Orele 20;30
In sfârșit, am ajuns lângă Sf. Moaște. O maică binevoitoare se oferi să-mi ia bagajul greu din mână și să mi-l treacă dincolo de Preacuvioasa. Urc cele trei scări și imediat mă întâmpină alt binevoitor cu un bine ați venit. Ii dăruiesc și eu cartea, de care a trebuit să mă ocup, nu numai să vadă lumina tiparului, ci "Mesajul ei, să treacă dincolo de pagini, în inimile tuturor fraților mei binecredincioși. Ii explic Si ce conține în acest "Mesaj".
Mi-a mulțumit, și a așezat-o sub braț până una alta, în timp ce eu urmam să sărut Sfintele Moaște. Dar ca din senin, imediat apare o altă persoană și-i smulge cartea de sub braț, aruncând-o jos pe tavan, zicându-i: "Nu ai timp de așa ceva"... privindu-mă atent în ochi.
"Intoarce fața de la ceea ce nu-ți place, Elisabeta și nu te lua la ceartă cu nimeni" a fost îndemnul Dumnezeiescului Duh. Dar o rană destul de adâncă a săpat ca un vârf răsucit în inima mea. In loc să-mi ridic iar bagajul de drum, mi-am lăsat galeș trupul pe el, să mă odihnesc putin, crezând că de odihnă am nevoie.
M-am regăsit din nou cu grupul, jos pe ultimele trepte dicolo de poartă. M-am așezat din nou pe bagaj simțind nevoia să mă odihnesc din nou. Am trimis tot grupul în Sf. Catedrală, să se închine cu promisiunea că voi avea eu grijă de toate bagajele, ceea ce am și făcut. Voiam să-mi regăsesc puțina liniște de a-mi reda iar puteri că mai aveam un drum lung până la gară, la acelaș tren, Iași-Vila Ploiești-Sud.
In fața mea numai că văd cum se adună un grup de pelerini, unul mai frumos decât altul., formând un cerc mare, circa 20 de călugări. Un călugăr și mai chipeș decât ceilalți, semănând ca un stâlp al Noului Ierusalim, ca un stâlp ce putea susține toate grijile duhovniciei pe umerii săi, se tot deplasa prin fața mea dintr-o parte în alta, trecând de câteva ori. Mă ridic și-l întreb:
- Sunteți Stareț, Sfințit Părinte?
- Nuuu!... Arăt eu a stereț? Privindu-mă atent în ochi.
Dupa măreția trupului, aceeași asemănare era și glasul Său.
- Aș vrea să vă dăruiesc o carte de care trebuie să luăm noi toți, cunoștință.
- Uitați, acolo, Starețul Mănăstiri! Arătând cu mâna spre partea opusă. Mă retrag prin spatele acestui cerc foarte mare, și ajung să dăruiesc cartea Sfințitului Stareț. Din nou revin lângă acest mare și distins călugăr. Intorcând privirea iar spre mine, îmi zise cu vorbe puțin mai apăsate:
- Nici un fir de păr nu se mișcă din capul omului, fără "Voia" lui Dumnezeu.
- Și eu am crezut Părinte, tot așa, dar se clatină!... Ooo!.. se prea clatină.
- Ei... ai răbdare! In curând, vor veni peste ei, mânia lui Dumnezeu, și vor da socoteală!... Nu va scăpa nimeni! Vor da fiecare socoteală înaintea lui Dumnezeu, de fiecare cuvânt ieșit din gura lor.
- Sunteți văzător cu Duhul?... Intre timp cartea mi-a fost returnată de un alt călugăr.
- Dați-mi-o mie, vă rog, o opresc eu? Intinse acest călugăr mâna.
- Da, poftim și celor care nu le place s-o arunce în foc dacă vor avea curajul!... Și m-am depărtat cu gândul să-mi reiau înapoi locul pe bagajul meu, îmbogățită acum, cu un alt bagaj de cunoștințe mult mai mare. După mine veni altă persoană, întrebându-mă:
- Știți cu cine ați vorbit?
- Nu!... îi răspunse-i eu.
Cu Părintele Calistrat de la Sfânta Mânăstire Bârnova. Ați auzit de el ?
- Nu!...
- Ei... o să auziți!
- M-aș bucura să mai aud de Dânsul, deși la foarte multe Sfinte Mânăstiri și Biserici am dăruit cartea și nu am primit până azi nici un răspuns. Dumnezeu caută un "Ales" al Său să distribuie gratuit această carte, tuturor fiilor României noastre, cel puțin săracilor. In ea, este Glasul Celui Prea Inalt, și Duhul Sfânt are o lucrare foarte mare cu acest popor ortodox.
Acasă, odată ajunsă, oboseala a devenit din ce în ce mai apăsătoare. Câteva zile nu m-am mai dat jos din pat. Lipsa poftei de mâncare se făcea și mai simțită. Nu pelerinajul mă doborâse, ci durerea sufletească ajunsă la limite. Cea mai gravă boală este aceea, a sufletului. Să ai sufletul bolnav, e mai dureros decât trupul, dar puțini doctori cunosc această boală. O, Doamne!... Slugă netrebnică sunt, sunt ca gunoiul pământului. Mă simt singură și streină printre această lume... Până când, Doamne, până când?...
"Precum M-a iubit Tatăl pe Mine așa Te iubesc și Eu. Astfel am zis odinioară și ucenicilor Mei, când i-am trimis, nu ca să guste dulcețile lumii, ci ca să rabde ocări, nu ca să se ospeteze, ci să muncească, nu ca să se odihnescă, ci pentru ca să aducă roade în răbdare. Ei nu s-au tulburat când alții îi ocărau și nici nu ascultau laudele celor ce încercau să-i lingușească. Numai astfel vei putea să mergi mai departe pe drumul pe care ai apucat".

Mila Ta, Doamne, să mă îndrumeze întru totul, arătându-mi calea cea dreaptă și ferindu-mă de rău.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!