Gata, nu mai e timp, nici măcar de acea ultimă țigară pe care aș fi vrut să o fumăm stând de taină... n-am mai ajuns... îți promisesem că voi veni să te văd... de unde era să știu că timpul va ajunge înaintea mea... nici măcar nu ți-am dat telefon din spital, nu voiam să știi că eu, aia puternica, aia imună - înghit pastile într-un spital aflat pe malul mării... era secretul meu, nici mamei nu i-am spus, prăpăstioasă cum e și-ar fi făcut o mie de griji... m-ai sunat tu "ia un creion și scrie numărul meu de mobil, mă deplasez cam greu, da mobilul îl țin lângă mine"... "Lasă că te sun eu mai târziu, acum nu am nimic de scris la îndemână... am puțină treabă"... nu făceam nimic, îmi lua o asistentă căteva mostre de sânge... anemiii, drăcării din astea moderne... și brusc, telefonul mamei: "a murit Tomi"... și liniște și eu, tot cu depărtarea mea pe un pat de spital... N-am mai ajuns, a ajuns timpul înaintea mea... Și uite, mă simt vinovată, nici măcar la cimitir nu vin... și tu mă aștepți cu cafeaua făcută, și nici nu mă cerți pentru nenorocita asta de țigară pe care o fumez fără lacrimi... halal nepoțică ți-a dat dumnezeu... minte cu nerușinare că ești nemuritor... că bolile sunt niște mofturi ce trebuiesc tratate cu indifernță... Și tu, singurul care mă iubeai necondiționat din toată pusta maghiară, pe mine aia care te făcuse să citești poezia românească, să înțelegi că aveau și poeții români dreptul la naționalism...
Tu mi-ai iertat nevenirea, eu am să pot oare să mă iert?
Dumnezeule, cât de singură am rămas știind că drumul spre București nu mai are sens...
Nemuritorii mai mor căteodată, indiferent cât de mult i-am iubi...