Fascinantă lumea asta!
Azi m-am trezit în același tren. E frig. Și întuneric. Miroase a mucegai de vise. Sunt singură azi. Ieri am vazut fetița cu ochii verzi. Azi habar nu am cine o să fie. Poate un bătrân gata oricând să-și împărtășească amintirile. Poate un cuplu...îndrăgostit. sau poate o viitoare mămică. Aștept.
Prin geamul spart intră fiorul primei iubiri. Mi-a adus o frunză...încă o piesă de colecție.
Simt frigul până în vârful gândului. Și gândul-l aud. Și nu sună bine. Trenul ăsta se mișcă din ce în ce mai repede.
Din mine pleacă-un fiecare zi un tren. Habar nu am unde ajunge. Sau dacă pleacă și mâine. În mine, în schimb, circulă fără-ntrerupere zeci, sute, mii. Cele mai multe deraiază. Se pierd prin gări demult uitate, rămân acolo și așteaptă. O zi, o săptămână.mă-așteptă. Apoi...devin amintiri. Uneori, le caut. Găsesc doar gara. Câteodată, pustie și goală. Alteori, e plină-ochi de gânduri. Se mișcă mereu. Se lovesc unele de altele. Se ingnoră și apoi, trec mai departe. Doar cele mai rele rezistă-legea cui?!
S-a oprit! Brusc. Mi-a amestecat toate visele. Gara... e mică. Cea mai mică pe care am vazut-o. Un singur scaun. Un ceas imens. Iar timpul stă în loc. Ceasul ăla nu merge?! O gară în care timpul stă în loc...îmi place. Aș coborî. Oare cât stă trenul meu? Mi-e teamă să nu plece mai departe fără mine...
Să fiu ultimul om din gara asta...?!