Zoltan Terner


Trista veselie a glodului
- note de lectură -

Această neverosimil de mustoasă carte se numește „Miracolele de la Glodeni”, e apărută la Iași și e semnată de un scriitor dotat cu un neverosimil dar al umorului grotesc și un aiuritor simț al fabulosului derizoriu : Mihai Batog-Bujeniță.
Satul moldovenesc devenit oraș, locul unde se petrece acțiunea acestei bufonade triste se numește cum se numește, pentrucă are față (și dos) de ..noroi”. E un fel de Clochemerle moldovean dar lipsit de ștaif și fandoseală prostie ceremonioasă .
Cei care mișună și amușină lumea în Glodeni nu sunt proști. Sunt doar, sau par să fie, pur și simplu, idioțiți de glod. Nu par să fie nici ticăloși adevărați. Doar ticăloșiți de noroi. Dar nu de tot. Numai până în măduva oaselor. Nu-s murdari ci murdăria însăși, veșnic satisfăcută de sine și juisând cu veselie în lipsa de dumnezei și de reguli morale. Troglodiți plini de viață și de haz. Autorul îi cunoaște și le cunoaște limbajul și psihologia incredibil de bine. Sau de rău.
Iată cum își încep ziua glodenii: Sculați dis-de-dimineață, „din liniștea lor milenară” de un camion, „ochii lor, cârpiți încă de somnul neîmplinit, ardeau de curiozitate și sete de cunoaștere. Setea au stins-o rapid cu o moșoaică de molan,... iar pentru cunoaștere le-au trezit pe femei,, că ele sunt, lucru dovedit de istorie, cele mai bune în materie de cules informații.”
Glodenilor nu le plac schimbările. Când e vorba ca Glodenii să devină oraș, ei întreabă nedumeriți: „Înseamnă asta oare că vor locui la blocuri cu closet în casă, să spurce tot locul ?”
Acest diabolic/năstrușnic cronicar al Glodenilor, nu ia în serios nimic, nici tradiție, nici istorie. Bășcălia și miștocăreala lui pe tema „sfintelor tradiții strămoșești, cele atât de dragi oamenilor din Glodeni” nu contenesc.
Scriitorul nu ia în serios nici murdăria, nici sărăcia, nici decăderea, nici tragismul, sau poate le ia prea în serios și pentru că nu mai poate plânge, îl bufnește un râs apocaliptic, enorm. Sub pana scriitorului totul în Glodeni devine fabulos, de la obiceiurile cotidiene la nenorociri, totul se cheamă că-i „miracol” și are diformații grotești. Citind, nu ne putem hotărâ: să râdem, sau să plângem. Uneori ne bufnește una, alteori cealaltă. Sau amândouă de-odată.
Scriitorul este un intelectual rafinat, doldora de cultură, și de termeni din cei mai moderni dar care se fandosește în chip uluitor de măiestru, mascându-se în hăhăitor imitând perfect limbajul mirosind a balegă și a trăscău, din Glodenii coborâtori direct din adâncul unei ciudate haznale a istoriei.
Fetele aici au „ părul mirosind amețitor a gaz lampant”.
Mirele e judecat de viitorii socri: „cre’ că-i bun, are moacă de prostălău”.
Apoi întrebat: „băăă, d-aldi tac-to arii mașânîî?”
Apoi la nuntă: „băutură, sarmale, lăutari, femei cherchelite care chiuiau de se auzea până în cer, bărbați în diferite stadii de ebrietate, niște cotarle ce rătăceau printre picioarele mesenilor ...plozi care ușcheau de pe masă cozonac , chiștoace și resturi din pahare”
Scene a la Breughel. Lipsiți însă de inocența bonomă, opulentă și lacomă, a personajelor lui Breughel. Poate amintesc, din când în când de lumea lui Rabelais. Dar cu o vulgaritate cu parfum local.
Oamenii vin la evenimente „crezând că e vorba de ceva haleală mai consistentă decât obișnuitul borș de ștevie cu mămăligă rece și cu ceapă spartă cu pumnul”
La petreceri erau, după tradiția locului, modest : „unele mici încăierări, ceva împunsături cu cuțitele, niște dinți rămași prin praf , destul de puține capete sparte, doar un singur lăutar aruncat peste zăplaz...”
Încă de tineri, mulți glodeni erau : „dispuși la orice oră să bată pe cineva sau măcar să-l înjure cu o admirabilă pricepere”
Glodenii nu se omoară deloc cu munca. Dimpotrivă. Unul Mitru „avea un comportament absolut ciudat și deranjant în acelaș timp. Îi plăcea munca !” Puturoșenia „cuminte” e starea lor naturală, „normală”. Pe cutare, „faptul că nu fusese văzut niciodată muncind nu speria pe nimeni, fiind deja aceasta o îndeletnicire ce ținea de banalul cotidian”.
Nemunca are o justificare de o logică imbatabilă: „seceta amenința pe cei care cultivaseră, pe când cei înțelepți, adică majoritatea, în primăvară fuseseră luați în râs când spuneau că nu este cazul de efort deoarece dacă nu e secetă, e ploaie și putrezesc produsele iar dacă nici aia, nici aia, vin lăcustele, sau mana, mai ia foc recolta , mai o fură țiganii, așa că de ce să te spetești degeaba? Mai bine, hai noroc, ș-om mai vedea, că am trecut de mii de ani prin necazuri și uite că n-am murit !„
Un loc important în carte îl ocupă gama largă de comportamente legate de una din virtuțile pricipale ale glodenilor: „darul” beției. Unul dintre ei se și laudă cu asta;
„dacă-i vorba de aghiazmă, mai aghezmuiți ca noi nu prea găsești”.
„Minunile” de la Glodeni se pot înțelege numai după ce e gonită starea de trezie și se intră în paradisul oferit de aburii alcoolului. Asta e soluția la toate: dușca, țoiul , halba, cana, „stecla”, damigeana, butoiul. Toată lumea bea, femei, bărbați, babe și moșnegi. Până și copiii sau fetele nurlii. Copiii, „uită tot ce au învățat imediat ce încep să frecventeze bufetul, adică după cele șapte clase obligatorii.” Despre baba Saveta tot târgul știa că „de regulă era cam chioară de beată”. Un altul „nu fusese văzut băgând altceva în gură decât drojdie, matrafox, sau vestitul verde parizian cu specific local.”
La intrarea în bufet, fieștecare era primit cu „fraze de întâmpinare” intrate deja „în circuitul valorilor perene ale folclorului local”. Cum ar fi: „ai vinit iar bă ghiorțane, nu te-a omorât nevastă-ta?”, sau : „slobăzăști-ț chișca, să-ncapă mai mult”.
Iar după ce se face matol, omul „doarme ca o beșniță”. Cum face și „foarte destoinicul plutonier major, don Gigioacă” care putea fi văzut, în sediul miliției, cum „horcăia cu capul pe birou, învăluit în aburii drojdiilor luate de cu seară ca somnifer, liniștit că nivelul de infracționalitate în raza sa de acțiune era aproape zero”
Aproape despre orice glodean se putea, deci, spune că „trăia destul de bine, dacă luăm în considerație orele petrecute zilnic la bufet.”
Multe ni se povestesc, din ce se întâmplă în casele și ulițele Glodenilor. Unele mai hazoase ca altele. Într-o zi, de pildă, cum Lirică, se urcase pe stâlp să schimbe „un bec ce de altfel nu se aprinsese niciodată” , căzu și „își cam rupsese gâtul la contactul cu solul patriei”.
Unul are treburi trupești cu o capră , altul se conversează cu un porc ca toate porcinele, pe numele lui Arhimede , pe care îl alintă cu „guțu,guțu” iar acesta, mai serios decât glodeanul, îi răspunde demn : „ Te rog, nu face pe tâmpitul !”
Ni se mai povestește cu mare haz, despre darul furtișagului la glodeni, cum se "manglesc" combustibili de orice fel de la SMT, folosind tehnici atât de istețe de nimeni nu bagă de seamă nimic. Furtișagul e practicat și în alte locuri și ocazii. De-o pildă, când, odată, se auziră țipete venind dintr-o curte „ se năpustiră toți cei capabili să se țină pe picioare la acea oră, în speranța,..că e rost de un incendiu, deci de furat ceva, pentru ca să nu se piardă în flăcări.”
Și multe,multe alte „miracole” din glodul istoriei moldovenești, cu care ne delectează Mihai Batog-Bujeniță, într-un neîntrerupt elan de deriziune și de enorm festin stilistic.
Vine însă clipa să părăsim acest minunat de înglodat orășel și să-l lăsăm înnecat în ai săi „nori de praf ancestral”.