Prima dată cînd am văzut pletoși a fost la Praga. În holul hotelului în care eram găzduit au intrat doi tineri străini, cu părul lung pînă la umeri. Au străbătut holul pînă într-un colț mai retras și s-au așezat la o masă. Au rămas așezați acolo cam o jumătate de oră, sub privirea atentă a clienților, printre care eram și eu; apoi au plecat. Nici cînd treceau printre persoanele adunate în hol, nici cînd stăteau așezați în colțul lor retras, cei doi n-au spus nici un cuvînt (ori poate că - deși nu-mi amintesc - și-or fi șoptit ceva între ei, dar bănuiesc că era ceva strict practic, fără importanță).

De fapt, în acea conjunctură anume - care era întru totul publică, socială și, aș spune, oficială -, nu aveau cîtuși de puțin nevoie să vorbească. Tăcerea lor era cît se poate de funcțională. Și asta pentru că, pur și simplu, cuvîntul era superfluu. Cei doi, de fapt, foloseau pentru a comunica cu cei prezenți, cu cei care-i observau - cu frații lor din acel moment -, un alt limbaj decît cel alcătuit din cuvinte.

Ceea ce înlocuia tradiționalul limbaj verbal, făcîndu-l să fie inutil - și găsindu-și, de altfel, rapid loc în vasta lume a "semnelor", adică a semiologiei -, era limbajul părului lor.

Era vorba despre un singur semn - tocmai lungimea părului lor ce cădea pe umeri -, în care erau concentrate toate posibilele semne ale unui limbaj articulat. Care era sensul mesajului lor mut, exclusiv fizic?

Era acesta: "Noi sîntem doi pletoși. Aparținem unei noi categorii umane, care își face apariția în lume zilele astea, categorie ce-și are centrul în America și care, în provincie (ca, de exemplu - ba, dimpotrivă, mai ales - aici, la Praga), este ignorată. Așadar, pentru voi, noi sîntem o Apariție. Ne exercităm apostolatul, deja încărcați de o cunoaștere ce ne împlinește și ne epuizează complet. Nu avem nimic de adăugat, verbal și rațional, la ceea ce exprimă fizic și ontologic părul nostru. Prin apostolatul nostru, cunoașterea ce ne împlinește vă va aparține într-o zi și vouă. Deocamdată e o Noutate, o mare Noutate, ce creează în lumea scandalizată o așteptare ce nu va fi trădată. Burghezii fac bine că ne privesc cu ură și cu teroare, pentru că ceea ce exprimă lungimea părului nostru îi contestă în mod absolut. Dar să nu ne ia drept oameni needucați și sălbatici: noi sîntem conștienți de responsabilitatea noastră. Noi vă privim, ne vedem de treabă. Faceți și voi la fel și așteptați Evenimentele".

Eu am fost destinatarul acestei comunicări și am reușit s-o descifrez imediat: limbajul acela lipsit de lexic, de gramatică și de sintaxă putea fi învățat imediat, aceasta și pentru că, din punct de vedere semiologic, nu era altceva decît o formă a acelui "limbaj al prezenței fizice" pe care oamenii au fost în stare dintotdeauna să-l folosească.

Am înțeles și am simțit o antipatie imediată pentru cei doi.

Apoi, a trebuit să-mi reprim antipatia și să-i apăr pe pletoși de atacurile poliției și ale fasciștilor: evident, am fost, din principiu, de partea celor de la Living Theatre, a Beatnicilor etc.: iar principiul care mă făcea să fiu de partea lor era unul strict democratic.

Cu timpul, pletoșii au devenit destul de numeroși - asemenea primilor creștini -, dar continuau să fie misterios de tăcuți; părul lor lung era singurul și adevăratul lor limbaj, nemaiavînd nevoie să adauge ceva. Vorbirea coincidea cu însăși prezența lor. Inefabilul era ars retorica protestului lor.

Ce anume spuneau pletoșii în anii 1966-1967, prin limbajul lor nearticulat, ce consta în semnul monolitic al propriilor plete?

Spuneau următoarele: "Ni s-a făcut greață de civilizația consumistă. Noi protestăm radical. Prin refuzul nostru, creăm un anticorp împotriva acestei civilizații. Totul părea să meargă spre bine, nu-i așa? Generația noastră trebuia să fie una de oameni integrați? Dar iată, de fapt, cum stau lucrurile. Destinului de executives noi îi opunem nebunia. Creăm noi valori religioase în entropia burgheză, chiar în momentul în care aceasta devenea perfect laică și hedonistă. Și o facem cu zgomot și cu violență revoluționară (o violență a celor non-violenți!), deoarece critica noastră la adresa societății este totală și intransigentă".

Nu cred că, dacă ar fi fost întrebați conform sistemului tradițional al limbajului verbal, ei ar fi fost în stare să exprime într-un mod atît de articulat argumentele aduse de propriile plete; oricum, în esență, ele asta exprimau. Cît despre mine, deși presupuneam încă de pe atunci că "sistemul lor semiotic" era produsul unei subculturi de protest care se opunea unei subculturi a puterii și că revoluția lor non-marxistă era suspectă, am continuat pentru o bucată de vreme să fiu de partea lor, încadrîndu-i cel puțin printre elementele anarhice ale ideologiei mele.

Limbajul acelor plete, chiar dacă o făcea în mod inefabil, exprima "chestiuni"2 de Stînga. Cel puțin legate de Noua Stîngă, născută în interiorul universului burghez (într-o dialectică poate artificial creată de către acea Minte ce reglează, dincolo de conștiința Puterilor particulare și istorice, destinul Burgheziei).

A venit anul 1968. Pletoșii au fost absorbiți de Mișcarea Studențească; au fluturat steagurile roșii pe baricade. Limbajul lor exprima tot mai multe "chestiuni" de Stînga. (Che Guevara era și el un pletos etc.)

În 1969 - odată cu masacrul de la Milano3, cu acțiunile Mafiei, ale emisarii coloneilor greci, odată cu complicitatea miniștrilor în acțiunile rețelei teroriste și ale instigatorilor -, pletoșii se răspîndiseră enorm: deși nu reprezentau încă majoritatea din punct de vedere numeric, o reprezentau la nivelul ideologic pe care și-l asumaseră. Acum pletoșii nu mai erau tăcuți: nu mai delegau sistemului semiotic al părului lor întreaga lor capacitate comunicativă și expresivă. Dimpotrivă, într-o oarecare măsură, prezența pletelor fusese declasată la o simplă funcțiune distinctivă. Fusese repus în practică uzul tradițional al limbajului verbal. Și nu spun "verbal" din întîmplare. Ba chiar subliniez. S-au spus atît de multe din '68 pînă în '70, încît, pentru o bucată de vreme, ne putem lipsi de cuvinte: s-a ajuns la capătul verbalității, iar verbalismul a fost noua ars retorica a revoluției (gaughism-ul, boală verbală a marxismului!).

Deși pletele - reabsorbite de furia verbală - nu mai vorbeau în mod autonom destinatarilor zăpăciți, eu am găsit totuși puterea să-mi ascut capacitățile decodificatoare și, în zgomotul acela, am încercat să dau ascultare discursului silențios, care în mod clar nu fusese întrerupt, al acelor plete tot mai lungi.

Ce spuneau ele acum? Spuneau: "Da, e adevărat, spunem lucruri de Stînga; sensul nostru - deși doar susținător al mesajelor verbale - este unul de Stînga... Dar... Dar..."

Discursul pletelor lungi se oprea aici: trebuia să îl completez singur. Cu acel dar ele voiau să spună, în mod clar, două lucruri: 1. "Inefabilul nostru se dovedește a fi tot mai mult unul de tip irațional și pragmatic: autoritatea pe care o atribuim în mod tacit acțiunii are un caracter subcultural așadar, în esență, de dreapta" și 2. "Noi am fost adoptați și de instigatorii fasciști, care se amestecă cu revoluționarii verbali (verbalismul poate duce însă și la acțiune, mai ales cînd o mitizează), și reprezentăm o mască perfectă nu doar din punct de vedere fizic - curgerea și unduirea noastră dezordonată tind să omologheze toate fețele -, ci și din punct de vedere cultural: într-adevăr, o subcultură de Dreapta poate fi confundată foarte bine cu o subcultură de Stînga".

Am înțeles așadar că limbajul părului lung nu mai exprima "lucruri" de Stînga, ci exprima ceva echivoc, Dreapta-Stînga, ce permitea prezența instigatorilor.

Acum vreo zece ani, mă gîndeam eu, printre noi cei din generația anterioară, un instigator era aproape de neconceput (poate doar, eventual, cu condiția să fi fost un actor desăvîrșit): într-adevăr, subcultura lui s-ar fi deosebit, inclusiv fizic, de cultura noastră. L-am fi recunoscut după ochi, după nas, după păr! L-am fi demascat imediat și i-am fi dat lecția pe care o merita. Acum, asta nu mai este posibil. Nimeni pe lume n-ar mai putea face distincție între un instigator și un revoluționar bazîndu-se pe prezența fizică. Dreapta și Stînga s-au contopit fizic.

Am ajuns în 1972.

Anul acesta, în septembrie eram în orășelul Isfahan, în inima Persiei. Þară subdezvoltată - termen odios, însă adeseori folosit -, dar aflată - conform unei formulări la fel de odioase - în plin avînt economic.

Peste Isfahanul de acum circa zece ani - unul dintre orașele cele mai frumoase din lume, dacă nu, cine știe, chiar cel mai frumos - s-a născut un Isfahan nou, modern și foarte urît. Dar pe străzile sale, pe-nserat, venind de la muncă ori plimbîndu-se, se pot vedea aceiași tineri care se vedeau în Italia acum zece ani: fii demni și modești, cu cefele lor frumoase, cu chipurile lor senine care se ivesc de sub șuvițe demne și nevinovate. Și iată că, într-o seară, plimbîndu-mă pe strada principală, am zărit, printre toți acei tineri de modă veche, falnici și animați de antica demnitate omenească, două ființe monstruoase: nu erau chiar niște pletoși, dar părul lor era tuns după moda europeană, lung la spate, scurt pe frunte, cu aspect ca de cîlți de la atîta tras, prins în mod artificial în jurul feței cu două șuvițe urîte deasupra urechilor.

Ce spunea părul acesta al lor? Spunea: "Noi nu sîntem ca muritorii ăștia de foame, ca amărîții ăștia subdezvoltați, rămași încă de pe vremurile barbarilor. Noi sîntem funcționari de bancă, studenți, fii de oameni îmbogățiți care lucrează în companii petroliere; cunoaștem Europa, am citit. Noi sîntem burghezi: priviți aici părul nostru lung, care stă mărturie modernității noastre internaționale de privilegiați!".

Așadar, pletele acelea făceau aluzie la "chestiuni" de Dreapta.

Ciclul s-a încheiat. Subcultura la putere a absorbit subcultura de opoziție și și-a însușit-o: cu o abilitate diabolică, a făcut cu răbdare din ea o modă care, dacă nu poate fi numită chiar fascistă în sensul clasic al cuvîntului, este însă de o reală "extremă dreaptă". (...)