Domnul M. Un nume necunoscut, dacă nu ne referim la membrii catedrei de slavistică și la câțiva studenți "rătăciți" la această catedră, la fel de necunoscută precum oamenii din care e formată. Și totuși un nume care identifică un om cu o experiență culturală uriașă. La ce bun? Întrebarea se referă la relația cu societatea comtemporană, relație pe care o presupune notorietatea. La ce bun atâtea cunoștințe ingurgitate al căror volum e demn de câteva zeci de enciclopedii, dacă acest "bagaj" nu e în stare să asigure "recunoașterea", acest "must" al oamenilor "valabili" din societatea contemporană? Lăsand deoparte faima de actualitate, de moment și fondată pe picanterii ieftine sau strategii de marketing rămâne de analizat "recunoașterea" cu însemnătate în istorie. Mă refer aici la oamenii de cultură și la spuma de valoare pe care aceștia o "culeg" de-a lungul timpului. De cele mai multe ori, o viață de om înseamnă prea puțin timp pentru știință. Știința cere tributul mai multor contribuții, individualul fiind lăsat de multe ori în umbră, contând doar rezultatul final și totodată pasibil de noi adăugări. Introducându-ne într-o incursiune asupra interferențelor româno-slave, interferențe ce evidențiază paradoxul român ca spațiul creștin ortodox ce a adoptat de-a lungul timpului cultura slavă, se observă încet vastitatea inițierii domnului profesor. Dicționarele specifice- sertare de cuvinte arhaice, transcrierile de mână în alfabet chirilic ale zecilor de texte slave descoperite, hărțile lingvistice, speculațiile etimologice împinse până la certitudine sunt dovezi ale unei vieți puse sub pecetea cercetării. Și totuși, oamenii precum domnul M. nu se bucură întotdeauna de respectul pe care ar trebui să-l presupună erudiția. Nici măcar din partea celor care ar trebui să le calce pe urme, mulți dintre „discipoli” ascunzând cu greu căscatul plictiselii sau meditând adânc la plăcerile sau greutățile vieții sub masca ascultării. De ce? Pentru simplul motiv că informațiile primite sunt vechi, perimate și cel mai important, nefolositoare. Ca atare, ele sunt trecute imediat prin filtrul utilității, și poziționate ulterior negativ pe o scară a integrării lor în activitățile zilnice. La ce mă ajută, de pildă, arhaismele când ele nu mă învață nici cum sa fiu un manager de top, nici cum sa obțin profit, nici cum să utilizez computerul, nu mă învață nici cum să devin un bun jurnalist de moment și nici măcar limbi străine?! La nimic! am putea răspunde, dacă n-am avea în vedere faptul că știința în sine înseamnă utilitate și că ea cere sacrificiul timpului și demonul pasiunii. Câți dintre cei care formează în prezent tânăra pătură de intelectuali mai fac cercetare de dragul cercetării și nu pentru specializare și în vederea unei integrări viitoare? Câți mai fac știință de dragul științei? Răspunsul se situează la un număr aproape de cel nul.
E adevărat, unul dintre scopurile educării, poate cel mai importante este acela al unei integrări cât mai optime și ar fi nerealist să susținem că procesul de învățare nu are legătură cu munca și mai apoi cu remunerația. Pentru că acest lucru ar atinge altfel un lucru legat de supraviețuire. Deci nu, nu faptul că învățăm ca să fim plătiți mai bine și deci ca să „parvenim”, nu acest lucru este criticat în cuvintele de față, ci „distribuția” incorectă a faimei ce uneori vine și ca rezultat al educației și de asemenea, absența ei acolo unde ar fi meritată. Unul dintre motive ar fi referitor la ce-am menționat anterior, știința cere timp îndelungat, și ca atare cum i se pot recunoaște merite cuiva ale cărui rezultate sunt vizibile și au însemnătate abia peste ani? Cu greu, am putea spune și asta doar printre cunoscători. Însă respectul îl putem oferi cu toții erudiților. Putem oferi respect pentru omul care a ales să sondeze trecutul sau să imagineze viitorul și care a ales acest lucru chiar cu riscul unei neintegrări sau cu al unei nesincronizări cu societatea. Merită apreciat omul care este inițiat în persana veche, literaturi antice, matematici aplicate, creator de formule și teorii, știutor de sute de astfel de lucruri, creator de sisteme și abrevieri deși pe cea de „LOL” nu o cunoaște și nici utilizator al vreunui program de comunicare modern nu este. N-o să intru în polemica războiului dintre sursele tradiționale de comunicare, în speță scrisul și cartea și sursele noi. Există persoane mai îndreptățite să o facă, însă e demn de amintit că la baza creări noii tehnologii de comunicare, stă cea tradițională, ai cărui creatorii sunt nimeni alții decât cercetătorii pe seama cărora multe spirite se amuză din pricină că încă mai spun „celular” telefonului mobil și nici sms-uri nici nu știu sa trimită.
Ar fi incorect să considerăm aceste lucruri ca pe niște lipsuri personale, ele sunt într-adevăr lipsuri dacă avem în vedere lucrurile pe care ar trebui să le cunoască un om al cărui statut este de „bine informat” în societatea de azi. Intervine aici problema schimbului de generații la care se adaugă bineînțeles rapiditatea transformărilor și evoluției tehnologice. Lacunele beletristice, umplute parțial cu imagini cinematografice, cele matematice anulate îmbucurător de diverse softuri, faptul că mulți nu știu cine a fost primul președinte al României sau când a avut loc prima unire a principatelor române sunt cu siguranță mult mai grave.
Răspund pozitiv la întrebarea dacă merită cercetătorii să fie respectați chiar dacă sunt uneori depășiți, prezentând lucruri ieșite din uz sau învechite. Erudiția, cu siguranță, nu înseamnă doar actualitate!