Cercul se strânge.
Dincoace de mine, se naște revolta.

Mă doare pieptul
Și ochii mă dor...glasul meu geme.
Cad lacrimi și suspine
Tâmplele-mi zvâgnesc a evadare
Iar lumea din mine
Este prea mică,
Prea spinoasă
Și mă doare!

Mi-e frică...

Cercul se tot adună
Ca o spirală de sârmă ghimpată
Din fier...sau din oțel
De parcă mai contează diferența
Când efectul este la fel.
Mă ustură palmele
De-atâta apăsare.
E o lume sferică
Încordată
Și tare doare!

Mi-e frică...

Cercul mă strivește
Precum o pecete îndesată cu putere
Să stea mărturie pe suflet
Ca o boală fără uitare și fără leac
Din care răzbate un urlet
Și multă neputință.
Inima-mi moare
Ermetică
Tristă
Și iar mă doare!

Mi-e frică...

Cercul mă taie
De-mi pătrunde rece sub coaste
Să-mi vestească destinul
Pe care nu am știut să-l înfrunt
Și așa s-a născut chinul.
Simt în mine blazare
E ironică
Sfidază
Strânge...
Tare mă doare!

Mi-e frică...

Cercul e în mine
Răscolindu-mă sens după sens.
Îmi pocnesc amintirile
În explozii de-mi trezește auzul
Și-mi spulberă amăgirile
În ochi mirarea apare
Și inima revine
Năvalnică
Eliberată
Mai puțin mă doare!

Mai puțin îmi e frică...

Cercul nu mai este!
S-a spulberat odată cu revolta
De mi-a înflorit sufletul
Dincoace de mine, e lumină
Și-a renăscut cuvântul
Totul se simplifică
E mult soare!
Și liniște
Iubire
E bine...

Nu mă mai doare!
Nu-mi mai e frică!