Caldura focului imi dezmierda fata, luminand fiinta mea in intuneric, dar spatele meu era rece, infigurat si ud. Am intins mainile legate spre foc - caldura lui imi patrunse-n suflet, dezmortindu-ma. Stransorile ma raneau, sangele manjind sforile groase. Mi se parea sinistru, dar rana nu ma mai durea de la o vreme. Eram atrasa de culorile focului si carbunii incinsi - totul parea aievea, de necontrolat... si focul a inceput sa moara. Lumina se stingea, urmarindu-mi cu ultima ei scanteie ochii mariti de frica si durere.
Cautam cu ochii in intuneric - nimic... nici cea mai mica sclipire de viata. Stransorile incepusera sa ma raneasca - se-ncolaceau in jurul mainilor ca niste serpi, flamanzi, vicleni si venele, ascultatoare, cedasera. Incepusem sa urlu, sa tip, sa ma zbat - in zadar. Nimic nu slobozea sforile... am inceput sa plang si sa vorbesc... cuvintele ma priveau mute, disparand in noapte. Apoi, liniste...
Taceam uimita cu lacrimi in ochi. Orice efort era zadarnic. Incerc sa ma ridic, dar umezeala imi patrunse in oase si-mi simt trupul greu, obosit si fara vointa. As inchide ochii, dar durerea e insuportabila... si fiecare miscare e un chin ce-mi strabate sufletul.
Si focul... Focul, viata... a inceput sa-mi strabata venele, sa-mi zvacneasca-n tample si sa alunge singuratatea. Am intins mainile spre foc... erau dezlegate si rana disparuse.