Prolog:
Complet neașteptat, am ajuns să cunosc pragul de jos dintre agonie și extaz, fără nici o intenție subtilă din partea mea, transmisă subliminal prin univers. Am experimentat drogul final, cel mai puternic și cel mai nefamiliar, pentru care adrenalina la maximum e un biet și umil început, frica mărită- gigantic, uriaș- ce înghite pământul deodată cu tot și-l scuipă înapoi cu precizie la loc, pentru ca, nu care cumva de coșmar, așa simplu să poți scăpa... (frica pentru viața celui drag)!

Nu voi continua să vă prezint circul cumplit ce s-a jucat ca timp nedefinit, din momentul când am chemat Salvarea și până, pe fiul meu, l-am văzut dormind liniștit, din nou, acasă.
Nici vorbă de așa ceva, colateral acțiunii ce avea, în prim-plan, problema medicală a fiului meu...
... pentru prima oară în viața am întâlnit, acolo-n spital, zgribulit sub un nume banal, pe cel căruia viața, deja se prezentase-n toată splendoarea sa, în forma cea mai tragică ce-n garderobă o avea, și totuși, parcă nu putea egala cu... existența sa.
Chemarea, de la care totul a plecat, a fost un strigăt ascuțit de câine călcat, brusc cu mașina, și lăsat să moară în chinuri, cui îi mai pasă de altcineva-n afară de el, în lumea asta?
Surpriza a fost că urletul nu-nceta și, aproprindu-mă să văd ce, cui... s-a întâmplat, la el în pat:
... zăcea și urla, sufletul cel mai chinuit ce l-am văzut în viața mea... și am văzut vreo câteva, premiante- cu coronița de flori cu tot!
... era Ferdi, deși punându-i nume ați putea crede că are drepturi egale cu noi, lucru infirmat de tot și toate(și lumina soarelui părea să-l ocolească, rezervându-i un con special de umbră)
... mă priveau doi ochi negri și, când l-am atins, o încercare micuță de surâs ce, cum s-a născut, s-a și stins, nu a avut putere pentru a trăi, nici măcar, un minut întreg pe pămînt...
Nu pot s-o condam, căci Ferdi era..., este și-acuma, nu l-aș putea inventa, e prea multă suferință concentrată la un loc, respiratul prelungit în preajma lui- poate fi fatal- poftei oricui de a trăi:
... ca un schelet mic în pat, ciudat contorsionat în poziții nefirești ale piciorelor, zăcând într-o durere imensă sau paroxistică(cred că-i este singura variantă admisă când se plictisește și vrea să -ncerce ceva nou);
... ca un, o ființă, suflet... un sfârșit de om fără-nceput, operă vie de modelat a durerii, manifestare a chinului cumplit de a fi-ncarcerat
într-un trup de nimeni, controlat, de propria minte uitat!
... ca un băiețel care-n loc de mamă a cunoscut doar nenorocirea de-a se fi născut,(nedorit de nimeni), iar de tată- orfan(cine ar lua o nenorocire și cu copilul ei cu tot). Aceasta-i este familia naturală, nu v-ați dori să vă prezint și pe cea care l-a adoptat... ați crede că asemenea atrocități au dispărut de ceva vreme de pe pământ)!
... 13 ani, printre cei vii, ani egali cu vieți-ntregi, trăite prin iaduri descrise de oricine( de la Dante la Biblie); capul, dezvoltat conform cu vârsta sa, iar trupu-i de viață și sevă de mult părăsit; mâinile și picioarele de grosimea a două degete și ceva(fără nici o exagerare din partea mea), atâta trup, îmbrăcându-i oasele, mai avea să-i țină de cald pe lumea asta, ce l-a renegat de la primul lui țipăt voios de nou-născut!
Straturi descuamate de piele-l părăseau, nu mai puteau să stea, nu se mai suportau nici ele; eczemele uriașe cucereau noi teritorii din trupu-i micuț făr'de apărare; răni dureroase- oasele-i ieșeau prin piele și strigau după ajutor, sperând că poate le vede, le aude cineva și, din trupu-i mic, le eliberează!
Atunci, m-am gândit, din nou, la etica
eutanasiatului medical, pare mai umană, decât ceea ce lui se întâmplă în spital, zi de zi ... la nesfârșit! Mă-ntrebam... cum mai poți să deosebești zilele dacă nu există luni și marți, miercuri sau joi, ci doar Durere(mai mult decât de 7 ori pe săptămănă)
Acum, când scriu... zace, tot acolo, în aceeași poziție nefirească, de neimaginat, de lumea medicală uitat, avorton al sorții nefericite și de toți refuzat! Și totuși, un băiat ce la o atingere ușoară pe frunte, din suferința sa, tot încerca a-mi surâde ... nu are, in păcate, mușchii formați pentru așa ceva, nu fuseseră folosiți toată viața...
Meniul zilei sau- ce se întâmpla cu el, o zi-ntreagă-n spital- e simplu: cuvântul potrivit pentru o zi este acesta „meniu” pentru că atunci viața socială se-mbogățește cu o mână ce-l hrănește cu biberonul de mâncare pasată și, astfel statul își face datoria, nimeni, de nimic nu poate fi acuzat, nici acum, nici altcândva!
Și totuși, sunt destui copii orfani de părinți, dar... nici un copil, n-ar trebui să fie orfan de dragoste!

Epilog:
De ce-am ales să vă-mpărtășesc asta acum... pentru că, abia vineri- din spital- m-am externat, iar prezența lui e prea vie-n mintea mea, în casa mea, la masa mea și nu-i pot face față singură!
... pentru că, pentru prima oară-n viața mea- de Paște-nu știu pentru ce să mă rog: pentru viața lui sau pentru moartea sa; nu mai văd diferența calitativă dintre cele două, mai sus amintite, dar, mai ales, pentru că simt nevoia de a-l împărți și cu altcineva, să-i cunoască și alții povestea!
Pe Ferdi, de-acum, l-am încredințat lumii și agoniei... altora!

săptămâna Paștelui, într-un spital din România...
Paște fericit!-
aprilie 2009