lunatici în trupul dulce-amar
al unui sentiment
cărnos ca o cireașă
învățăm să ne păstrăm
acceptându-ne înstrăinarea

s-ar putea să fim frumoși așa
avându-ne
cu toate lucrurile moarte
mai onest ca oamenii
peste câte o noapte
și așteptând
o altă povară
în locul acestui mare dezechilibru

până să aflăm cum
“adevărul e eroarea cea mai riguros sterilă”
era să murim de câteva ori în numele lui

silabele ne-au ajuns ușoare și rare
o glăsuire fără inflexiuni
să ne aducă aminte
cât de nesinguri suntem în marea singurătate

ne îmbărbătăm reciproc în lipsa dorinței
buimăciți de haita neașteptată de forme
în care atacă
mereu mai suspectata
de desăvârșire
liniște
care ne înspăimântă