agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-17 | |
- Mamă, și era acolo un turn înalt, înalt și eram toți acolo, în turnul acela și Isus și toți ceilalți Apostoli și de jur împrejur se vedeau dealurile cu măslini și chiar simțeam în vis parfumul acela și nu mai știam dacă era al măslinilor sau al Lui iar eu, îți dai seama, mamă, eram unul dintre Ei, eram un Apostol, dar nu-mi mai amintesc, nu, nu-mi mai amintesc… numele meu…
- Tu erai, știu eu, Toma Necredinciosul… În ziua aceea plecasem dis-de-dimineață, nu pentru că aș fi avut treabă la birou, cu noaptea în cap, dar simțeam nevoia să ies cât mai repede în stradă, speram ca zgomotul și tumultul străzii să-mi facă bine…Strada, cu agitația ei, brusc, devenise un loc mai bun. Era o zi luminoasă, dureros de luminoasă și gerul acelei ierni parcă se mai înmuiase. Oameni și mașini și zgomote se scurgeau pe lângă mine, de parcă aș fi trecut printr-o dimensiune paralelă, totul era ca într-un film stereo, cu mine și fără mine. Știam că n-o să pot rămâne mult timp nici la birou, oricum, nu eram bună de nimic și oricum, îmi târam suferința cu mine, ca pe-un bagaj pe care nu aveam cui să-l las și nici unde, nu era nici un loc în lumea asta pentru bagajul meu…Și parcă toți mă ocoleau, își fereau privirile și-i simțeam stingheriți și eu eram stingherită, căci aș fi vrut să-mi ascund neputința și disperarea și să nu mai stau așa, cu sufletul despuiat în fața lor și mă enervam și nu știam ce să fac și nici ce să spun, când unii, mai curajoși, încercau să-mi arate compasiune… Când am ajuns acasă, Lucia mi-a spus că-ți administrase morfină cu o oră în urmă și că acum dormi liniștită. Am mers spre camera ta în vârful picioarelor, plină de speranța că da, desigur , morfina își făcuse de-acum efectul și, ce bine, acum nu te chinui poți dormi puțin și speram să-ți aud respirația aia, a somnului profund și liniștit. Ușa era ușor întredeschisă, așa cum stătea mereu, de când erai în patul acela de suferință și-n holul întunecos pătrundea, prin dreptunghiul acela îngust și înalt, lumina camerei tale. Îmi amintesc cum lumina aceea îmi părea albastră, de un albastru lăptos și-n timp ce mă apropiam de fanta aceea, m-am întrebat, de ce oare e albastră, atât de alb-albastră?! Și-atunci, te-am văzut… Am văzut cum strângeai cu disperare pătura în mâini, încât degetele tale se albiseră în încrâncenarea lor, am văzut fețișoara aceea palidă, mutilată de suferință și gura ta, ah, gura aceea care mușca din colțul ăla de pătură, dorind să înăbușe suferința, ce parcă o auzeam urlând, nu în trupul tău, ci în creierul, în inima și-n toate celulele trupului meu, ecou repetat la nesfârșit și nu se mai termina și nu se mai termina… Și nici nu s-a terminat, clipa aceea nu s-a terminat niciodată, o port de-atunci cu mine, oriunde, oricând. Și-am înțeles că morfina nu te mai ajuta, iar tu încercai să nu se vadă, să nu știm…Să ne aperi pe noi, în iubirea ta nemăsurată, de suferință. Atunci, genunchii mei s-au frânt acolo, în fața acelei uși, în fața acelei fante înguste, atât de înguste și prin care a putut năvăli brusc, peste și în mine atâta suferință, atâta neputință, disperare, furie, furia neputinței. Acolo, îngenuncheată, cu fruntea în pământ, cu buzele pe genunchi, ca un copil în pântecul tău, devenisem doar ureche a sufletului meu. Și-mi auzeam urletul ridicându-se și crescând, urlet de plâns fără voce, urlet de ură către Dumnezeu, ură plină de disperare, de neputință, de speranță, de dorință, de furie, de iubire, de amintirile copilăriei, ură plină de rugăciune. Atunci, în ziua aceea, în clipa aceea, cu furie L-am rugat să mori. Apoi, nu mai știu ce-a fost…Ce a mai fost. Doar că, în clipa următoare, în chiar clipa următoare, plânsul meu tăcut, înecat, sugrumat, s-a transformat într-un hohot dement de râs, un râs - plâns nebun, de nebun, de iubire, de ură, de rugă, de moarte, de viață, de mine... După două zile, ai plecat. Pentru totdeauna. Nu am mai apucat să-ți spun cât te iubeam și nici să te rog să mă ierți…Cu doar o oră înainte de-a te stinge, ai deschis ochii și mi-ai zâmbit: - Tu erai, știu eu, Toma Necredinciosul… Nu am mai plâns niciodată, de atunci. De atunci, doar am râs. De toți, de toate, de tristețe, de fericire, de viată, de moarte și de mine. În primul rând, de mine. Râsul e plânsul meu, acel plâns neterminat, speriat de el însuși, răsturnat în el însuși, înecat, gâlgâit., în fața acelei uși, în fața acelei icoane… Și voi râde, până o voi reîntâlni. Atunci, abia atunci, voi plânge. De fericire. Și voi crede, iar. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate