agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2001 .



Mansarda
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [elis ]

2006-06-09  |     | 



Începusem cu rafturile de jos ale bibliotecii. Atingeam cărțile cu grijă de parcă între fiecare copertă era o parte din viața mea. La un moment dat am văzut ceva strălucind sub pat. M-am întins până la obiectul acela care sclipea și în palmele mele răsărea povestea cu spini.

1.
Pe Andreea am cunoscut-o într-una din zilele în care mă certasem cu Mar. Stăteam ghemuită pe scările de piatră ale unei vile din cartierul vechi. Tremuram și priveam prin oameni. Dar nimeni nu se uita la mine. Probabil eram o priveliște obișnuită.
Plecasem în grabă într-un tricou murdar de tempera. În fugă căzusem, îmi rupsesem blugii în genunchi, eram numai o rană plină de noroi. Ploaia se oprise, dar eu așteptam să reînceapă. Așa văzusem în filme că se întâmplă. Dar nu a fost așa.
La un moment dat o o voce de femeie m-a trezit:
- Uite 10.000, ia-ți un covrig, ceva.
Am ridicat ochii și am privit-o mirată. Nu știam bine unde mă aflam, nici ce vrea de la mine. De sub trăsăturile acelea bărbătoase și asprite de vreme mă mângâia o voce atât de blândă încât părea din altă lume. A amuțit, uitându-se în ochii mei. Poate realizase că, deși ascunsă în hainele înnoroiate nu eram un om fără casă sau poate văzuse altceva.
- Ce ți-a întâmplat?!
- Nimic.
- Cum nimic? Arăți de parcă te-ai târâit în tranșee. Uită-te la tine! O să ți se infecteze toate rănile. Hai în casă, măcar să te speli. Tu nu auzi?!

Nu. Nu mai auzeam nimic. M-a luat de mână și aproape m-a târât în casă. Picioarele îmi mergeau singure. Ele aveau viața lor și eu le urmam supusă. Casa era destul de mare. Am intrat pe un hol lung și puțin luminat. Mirosea a naftalină și a busuioc. Pereții erau îmbrăcați într-un tapet de culoarea nisipului, din mătase, dar timpul așternuse un strat de praf peste ei. Câteva tablouri aminteau de cei care se perindaseră pe aici.

M-a poftit în salon. Păstrase mobila stil, dar era mai mult bibliotecă decât loc de luat ceaiul. Eu eram mai fericită așa. Mă simțeam în siguranță și, deși confuză, mi se părea că recunosc câte ceva.

M-am așezat pe o canapea acoperită cu un pled și ochii mei dezbrăcau fiecare colț, încercând să-i ghicească povestea. În aerul acelea pluteau mii de povești, dar una mă trăgea de mânecă și încă nu realizam care.

Între timp, gazda mea a adus niște haine, în care să mă schimb, și un tifon cu spirt să-mi dezinfectez rănile. Ea a plecat să facă ceai în bucătăria prin care intra singura lumină din salon. Urmărind umbrele făcute pe rafturi, cărți, pereți mi-a atras atenția o poză îngălbenită cu un cuplu. El stătea în picioare, în spatele ei, cu privirea pierdută și cu un zâmbet mai mult schițat. Mâna lui îi strângea umărul, ca și când ar fi vrut să o păstreze acolo și fotografia să le oglindească întreaga viață. Ea avea o frumusețe aparte care venea mai mult din tristețea care o învăluia. Din părul lung și negru prins în coc i se desprinsese o șuviță care îi șerpuia pe gât, scoțând în evidență pielea mai albă decât rochia ce îi acopera genunchii. Mâinile îi erau strânse ca într-o rugăciune și ținea ceva în ele. Nu am reușit să-mi dau seama ce.
M-a trezit din contemplare parchetul care scârțâia, ca un mieunat, la fiecare pas. Pe o tăviță de porțelan ciobit gazda mea aducea două căni aburinde.
- Hai, ți-am adus ceai de ciclama salbatică...se spune că alină durerile sufletului. Cum te cheamă?!
- Ela.
- Mi-e poți să-mi Andreea. Nu-mi spune doamnă. Și așa timpul...
Nu știam cum să-i mulțumesc. În definitiv, era o străină care mă găsise pe treptele ei și avusese milă de mine. Am început să plâng. Și eu nu plâng.
- Hai, nu poate fi chiar așa de rău. Toate trec. Și dacă nu trec, te prefaci că le uiți. Dar trebuie să fii atentă, va fi un moment în care te vor sfârteca și atunci vei știi.
- Ce să știu?
Mi-a zâmbit, dar nu mi-a răspuns la întrebare.
- Cine este în fotografie?!
- Bunicii mei. Au murit demult.
- Erau frumoși. Se vede că se iubeau. Cred că de aici le vine frumusețea
- Se poate. Au povestea lor.
Priveam în continuare fotografia și nu înțelegeam cum femeia aceea delicată avea o nepoată cu trăsături aspre și cu o angelică.
- Și care-i povestea? am întrebat cu sprâncenele ușor ridicate ca un copil în fața sobei, care uită de rănile din genunchi doar să-l alinte cineva.
- Ecaterina și Nicolae, așa îi chema. S-au cunoscut când ea avea 16 ani. Părinții ei strânseseră bani doar pentru școală. A fost învățătoare la oraș. Era ceva pe vremea aceea. El era fiu de preot. S-au iubit atunci, dar nu s-au putut căsători pentru că ea nu avea suficientă zestre. Așa erau vremurile. Au vrut să fugă împreună. Dar el nu a venit în seara aceea. Ea a adormit în pădure, așteptându-l . A doua zi au găsit-o sătenii aproape degerată. Au dus-o la părinți. O vreme a fost ca și moartă. Apoi a început să-și revină…mai mult printre vise a aflat că, în seara aceea, el fusese luat cu japca în armată.. Atunci a început să spere, să creadă iar, deși el nu trimisese nici o scrisoare. Ecaterina s-a dus la școală, la oraș. A rămas învățătoare în București. Și l-a așteptat. Mergea la părinții ei mai mult să afle despre el câte ceva. Știa că e în viață, deși nu știa unde să-l caute. Era frumoasă, așa cum ai văzut, și o mulțime de bărbați se îngrămdeau să îi ofere inele. Dar pentru ea nu exista altcineva în afara lui Nicolae. Fiecare gest al ei era o așteptare a lui…și el nu mai venea. Dar știa că o să întâmple ceva. Trebuia să se întâmple. Și anii treceau și nimic nu prevestea venirea lui, până într-o prima zi a anului școlar. Un bărbat își aducea copilul la clasa ei. A ridicat ochii și lumea ei era doar el. Timpul îl făcuse mult mai frumos, deși în ochii lui se citea un deșert fără margini. El o căutase atâția ani și nimeni nu-i spuse unde era. Nici nu își închipuia că din nordul Moldovei ajunsese tocmai la București, tocmai la clasa fiului său.
După ore a venit să-și ia băiatul și s-a întors s-o aștepte pe ea. Au stat de vorbă într-un parc, pe o bancă. Căsnicia lui părea fericită, soția îl iubea și aveau un copil minunat. Apoi el a început să treacă din ce în ce mai des pe la școală. Să o caute. Lumile ei se dărâmau rând pe rând, sfâșiată între iubirea asta binecuvântată și blestemată. Colegele ei remarcaseră că bărbatul acela o aștepta și chicoteau pe la colțuri, dar nu știau nimic din nopțile în care ea își împletea singurătățile în povești. Nu știau că în fiecare secundă trupul ei se zbate între așteptări și speranțe, pe care le adormea seara și ele renășteau primul gând dimineața.

Ei doi locuiau în viața lor doar în timpul petrecut împreună. Erau doi hoți de secunde, minute, ore cel mult. Într-una din întâlnirile astea au făcut și poza de pe perete. Nu știu nici eu ce tinea strâns în pumni. Știu doar că era un cadou de la el. Obișnuia să spună că în căușul palmelor își ține ascunsă iubirea ca pe un licurici ce nu strălucește în lumină. Și mai spunea că omizile doar în lumină devin fluturi.

La un moment dat însă el nu a mai venit. A plecat cu soția în străinătate. A primit o singură scrisoare în care îi spunea că el începe și se termină cu ea. Și lumea ei s-a scufundat atunci. Ea a rămas singură. O perioadă. Apoi s-a întors la ea. A lăsat tot trecutul în urmă, pentru o iubire prezentă. O iubire fără de care nu mai respira. Fără ea altcineva îi trăia viața. Și nu voia să o sacrifice pe ființa care era o parte din el. Îi curgea prin vene. Multe lupte au dus, dar iubirea lor i-a purtat peste ele. Au adoptat un băiat care semăna cu el. Peste ani din băiatul acela am ieșit eu.

Eu am tăcut și toate gândurile mele aveau forma lui Mar. Lui Mar al meu, fără de care timpul nu se mai măsura în secunde, ci în absențe. De fapt nu este numele lui, dar eu așa îi zic, Mar-Amar îmi ești, iubitul meu. De la sâmburii de măr ni se trage, când el a mâncat fructul doar pentru a ajunge la sâmburi. Și era fericit, pentru că în acel măr nu erau decât doi sâmburi, câte unul pentru fiecare.
- Eu mănânc mere pentru a ajunge la sâmburi.
- Mie îmi plac migdalele
- Bine, dar migdale poți cumpăra din orice piață.
- Și sâmburi de măr, nu?
- Unde ai văzut tu, sâmburi de măr în piață?! Nu, pentru sâmburii de măr trebuie să lupți și merită fiecare înghițitură.
- Eu am văzut sâmburi de măr în piață. În mere. Voi mânca mere doar tu ai împărțit sâmburii cu mine.
- De acum în noi cresc păcate
- De acum în noi cresc amăreli, pentru că amar îmi ești, iubitul meu.
De atunci eu îi spun Mar. Pentru mine, el e mărul zemos din care mușc însetată pentru a ajunge la sâmburii lui amari. Nu mai pot mînca mere fără sâmburi.
2.
- Uite, ți-ai mai revenit, îți face bine ciclamaua. Începi să ai culoare în obraji.
- Da, mă simt mai bine. Îmi caut un loc în care să stau. M-am certat cu iubitul meu și am plecat de acasă. Nu vreau să mă întorc. Măcar în seara asta. Să vadă și el cum mă doare.
- Poți sta la mine. E mansarda aproape goală…doar un pat și o bibliotecă. Îți aduc lenjerie curată. Acolo dormea bunica. Nu prea m-am ocupat de mansardă de când a murit ea.
Am acceptat, deși eram într-o casă străină. Am urcat pe scara îngustă, șerpuind spre mansardă. Mâna mea pe balustradă mângâia toate amintirile casei. Mergeam încet simțind fiecare pas, vârfurile degetelor păreau a recunoște dușumeaua. Mansarda era destul de mare, dar foarte intimă. Călcam cu sfială ca și când aș fi intrat în altarul lor. Nu mai aveam putere să adorm. Credeam că o să ajung în visul ei și să mă transform în așteptare. În așteptarea lui Mar…eu îi urlam că îl iubesc, și el mi-a spus bravo. Dar acel bravo al lui mi-a tăiat carnea în mii de bucăți și aerul a devenit o minge irespirabilă de foc. Nu am plâns în secunda acea, am avut doar putere să fug. Nu a încercat să mă oprescă. Alergam și mă rugam să vină după mine. Să facă orice, să mă bată, să mă ierte, să mă ia pe un umăr și să mă ducă în casă. Eram femeia lui.
Am stat de vorbă cu Andreea, până când noaptea s-a furișat pe sub ușă și ne-a trimis la culcare. Ne împrietenisem atât de repede, de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Nu am închis nici un ochi toată noaptea chinuită de dorul lui Mar. I-am mulțumit pentru tot și ne-am promis că ne revedem curând. Mergeam spre casă încercând să mă conving că el mă așteaptă acolo.

3.
- Pe unde umbli?! Am fumat toată noaptea, te-am căutat de bezmetic. Am sunat peste tot. Unde ai fost ?!
- Am dormit în altă parte.
- Unde?
- La o prietenă
- Ce prietenă?
- Andreea, nu o știi. Trebuie să-i duc ceva.
- Ce să-i duci?
- Ceva. Să-i mulțumesc.
- Bine, atunci ia una din picturile mele. Pentru ce îi mulțumești?
- Pentru că a avut grijă de mine.
- Hai, urâcioaso, nu mai fi bosumflată. Nu am vrut. Vino încoace.
- Nu.
- Bine, atunci stai acolo.
- Stau.
- Vin eu, să știi.
- Vino.
- Dar nu mă muști.
- Promit.
- Niciodată nu te ții de cuvânt.
- Mă țin de cuvânt când ți-am spus că sunt a ta.
- Mai bine scrie o poezie.
- Nu vreau.
- De ce ?
- Pentru ca esti rău și urât.
- Tu mă iubești pentru că sunt rău și urât.
- In mod special pentru că ești urât.
- Vezi ?! Hai, vino.
- Nu vreau
- O să te chinui dacă nu vii.
- Bine, vin. Tu știi că eu vin. Eu sunt animalul tău ascultător.
- Doar muști din când în când de nu mai sunt om o săptămână.
- Ai văzut tu animale cu adevărat ascultătoare?!
- Da.
- Bine, eu nu sunt din acelea.
- Parcă erai.
- M-am răzgândit.

Zâmbea, mâna lui îmi atingea fața ușor, ca un concert ascultat cu ochii închiși în care uit de restul sălii și visez că locuiesc la o mansardă în care el e fereastra tuturor zilelor mele. Prin el văd lumea. Fără el aș fi oarbă, surdă, mută. Aș auzi sunete nedeslușite din care nu aș înțelege nimic. Închideam ochii și eram fericită. Simpla lui respirație mă făcea fericită. Putea să zică orice, să-mi facă orice. Știam că mă iubește.

- Mar, tu vrei să o cunoști pe Andreea?!
- Vrei tu să o cunosc?
- Da, tu nu vrei?!
- Doar dacă mă muști.
- Bine, atunci ia-ți geaca și hai.

Am ajuns la Andreea pe înserate. Părea că și Mar o cunoaște de când lumea. Am dormit în mansardă cu el. Părea că acolo ne scufundăm într-o poveste, îi visam împreună. Poate au fost împreună, chiar și așa departe unul de altul sau poate ar fi trebuit ca viața lor să nu fie doar o așteptare.
Eram cocoțată în vârful patului, încercând să o văd pe ea trecând prin anotimpuri. Îmi închipuiam că timpul o păstrase frumoasă pentru el.
Nu am remarcat că Mar adormise cu capul pe burta mea. E atât de frumos când doarme. Din el crește liniștea căreia îi mângâi fiecare por de fiecare dată, ca și când ar fi prima și ultima oară. El curge prin sângele meu și nopțile suntem unul…adorm așa visându-ne fericiți.

4.
Dimineța m-a găsit pe jos măzgălind ceva.
- Ce faci? Iarăși scrii?
- Nu.
- Mincinoaso.
- Mă joc, nu scriu.
- Hai arată-mi. Mereu te ascunzi. De data asta nu mai râd de tine. Promit.
- Nu vreau. Tu ești rău și o să mă muști de buze până îmi dă sângele.
- Tu muști mai tare. Ai uitat? Ai învățat până și pisica să muște. Ai mușcat-o de coadă până a înțeles ca asta face o piscă. Și în loc să zgârâie, pisica noastră mușcă. Ești o ticăloasă.
- Ba tu ești un ticălos.

Până să protestez din nou, mi-a smuls hârtia de sub palme…
În buzunarul stâng ții cheia de argint
care deschide voaluri să îți dezvăluie lemnul
înnegrit al mansardei noastre
în salon o ceașcă de ceai aburindă

am stors o lună amară să fie atât de verde

brațele fotoliului te scufundă
într-un nod pescăresc
care te întinde între două valuri
și trupul tău e bac...pene albe, negre

eu culeg spuma mării și îți îmbrac hăurile

ferestrele rodesc îngeri de apă
ce înfloresc iasomia pe urma pașilor tăi
aerul rece îți scutură miresmele
în visul cu ninsori la gura sobei

nu mă teme iubite, am renăscut în tine.


A tăcut și m-a privit. În ochii lui puteam să mor.
- Tu știi cât de mult …
Nu l-am mai lăsat să termine propoziția și am sărit pe el. În mâinile lui eram un lut pe care îl plămădea cum voia. Eram a lui. A lui. Și el știa. Așa cum știam și eu. Universul își aprinsese în noi lumina.

Cu timpul ne-am mutat la Andreea. Ne închiriase nouă mansarda. Plăteam o nimica toată. Mai mult să nu avem senzația că ne face o favoare. Acolo visele noastre creșteau și pluteau prin ceruri.
Într-o zi ne-am hotărât să mutăm patul lângă fereastră, să vedem stelele când adormim. Seara le număram, ne alegeam câte una și ne puneam o dorință. Ne trezeam însă târziu când stele erau demult la casa lor și nu știam dacă steaua noastră căzuse sau nu. Noi adunam stelele căzute. Visam să le putem strânge undeva și să mi le prindă în păr. Nu știa, dar în fiecare noapte el îmi dăruia stelele și părul meu era deja Calea Lactee, pe care iubirea noastră o scria.

În ziua accea am văzut ceva strălucind sub pat și am știut ce strângea ea între palme când a făcut fotografia. Am ridicat un medalion de argint înnegrit de vreme și i l-am arătat lui Mar. Noi locuiam cu iubirea lor, veghindu-ne.
Am coborât scările în grabă, strigând-o pe Andreea.

Ea nu a scos nici un sunet, s-a uitat la medalion și mi l-a prins la gât zâmbind:

- Tu ești

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!