Minutele neantale îmi
luminează drumul.
Dac-ai să vii, ai să găsești doar o
clepsidră
cu nisipul veșnic nescurs.


Fiecare zi e bună ca să retușezi ceva. Totul se intâmplă repede. Alarma telefonului care sună abrutizant. Minutele la baie cu apa curgând in șuvoi rece, cu carnea obosită și ochii ce refuză să se privească in oglindă, apoi hainele imbrăcate pe rând, radioul pe care il suport cam un minut fiindcă e la fel de zgomotos pe cât de liniștită mi-aș dori sa fie ziua asta. Un pahar cu suc de caise, o felie de pâine prăjită, părerea de rău pentru cafeaua pe care nici azi n-am vreme s-o beau acasă, să mă tragă incet din brațele nopții. Imi fac curaj și mă duc din nou în baie; mai am câteva minute. Mă uit la mine cu indrăzneală, îmi aranjez părul și îmi dau cu o picătură de parfum, cu bucuria ieftină ca ieri mi-am mai luat o camașă scumpă cu care o să fac impresie azi la serviciu. Masca e pusă, sunt gata să plec.
După ce las în urma mea ușa blocului, care se închide cu un scârțâit brusc, totul se oprește pentru o fracțiune de secundă. Secunda aceea ca un declic, în care te conectezi la lumea exterioară. Aerul tare al dimineții senine; gardul viu, încremenit în amintirea nopții; o frunză îngălbenită devreme, care cade cu încetinitorul și care-mi va conține întreaga zi. Firobuzul ce trece cu zgomotul lui caracteristic, atat de aproape de trotuar; o mare de oameni, și nici unul nu are timp să vadă cum viața parcă fuge din jurul nostru, fuge din noi și fiecare dimineață e o dimineață mai puțin. Nici eu n-am timp; traversez și mă urc în mașina care mă așteaptă deja.
Dau bună dimineața șoferului și deschid o carte; e modul cel mai simplu și cel mai iluzoriu să mă scufund în mine, în jumătatea de oră de drum până la cele opt ore insipide din slujba mea de zi. Alerg prin oraș, tras de cai invizibili într-o caleașcă de aur fad, învechit ca amintirile fără griji ale copilăriei. Și mai am vreo jumătate de oră să mă mint că azi o să fiu în regulă. Din când în când ridic privirea și mă uit pe stradă în viteza mașinii. Și văd locuri prin care mă amintesc trecând cu cineva de mână. Uite… aici era vara trecută și ea purta fusta aceea cu flori, ce-i venea peste genunchi, bluza albă și părul strălucitor după care se uita toată lumea. Ne-am oprit o secundă să citim un afiș. In urma noastră – praful și amintirea. Gata, am trecut; încep să citesc din nou din carte, dar îmi fug rândurile și mi se împăienjenesc ochii. Incerc să mă uit din nou pe geam, dar privirea îmi trece dincolo de mașini, clădiri și oameni, și încremenește în amintirea ta, dormind caldă și leneșă, înger al patului meu. Dar unii îngeri își folosesc aripile. Și zboară.
Oameni… atâția oameni care nu-mi spun nimic; mă agăț de ei și azi ca într-un joc pe care știi că-l pierzi dar continui să-l joci cu o încăpățânare fascina(n)tă. Sunt amorțit între voi, dragii mei; la kilometri lumină distanță de mine și totuși destul de aproape ca să respir din fâlfâitul aripilor voastre și să mă bucur că mai trăiesc o zi. Și nici azi n-o să fiu rău, rebel, rapace, revoltat, așa cum mi-aș dori sa fiu cateodată, sunt din nou doar o chestie ce respiră placidă. Ghearele fricii pe care le-am ascuțit pe propriul suflet –azi noapte - în patul meu ce se zvarcolește de la sine, azi le-am pierdut. Telefoanele sună într-una și eu îmi vând sufletul cu zambetul pe buze. Orele trec și momentele de luciditate se subțiază când mă uit prostit în calendar.
Cinci fără cinci. Trebuie să fii șomer, întreținut, bogătaș sau încă student ca să nu te bucure momentul ăsta special când sărbătorești sfârșitul orelor de program. Iți iei câteva rapoarte într-un dosar, cu bucuria perversă că odată ajuns acasă o să le arunci pe canapea, știind ca nu te vei apuca să le termini. Până mâine. Când vei aștepta din nou să se facă cinci fără cinci. Singura sărbătoare care se întâmplă în fiecare zi.
Mă simt bine. O să ies cu prietenii la o terasă. Poate o s-o sun pe colega aceea ce-mi face ochi dulci și migdalați de-o vreme. O s-o invit la o cafea și ea o să spună da. Deși știe că e stupidă chestia cu mersul “la o cafea”. De ce să vrei să bei cafea seara? Oricum n-are importanță, orice pretext e bun ca să răvășesti un pat în doi, să fugi până în adâncul pernei, să muști din carnea de lângă tine, să te crispezi într-un spasm și să uiți, împreună cu o femeie cu ochi dulci și migdalați că ești singur. Iremediabil singur.
Cafeaua e o chestie socială după cum e și preludiu. Singura problemă e că fără tine, cafeaua e un surogat.
Sunt groaznic de lucid. Mă ridic și plec. Imi las migdalata să doarmă. Poate o să mai fâlfâi un timp prin viața ei. Nu cât sa-mi pună o verighetă pe gheara stângă. Dar o să-i ajung pentru un vis sau două. E ora trei. N-am somn, mă doare tare că azi mi-a fost foame și sete la trup și le-am potolit, dar sufletul mi-a rămas flămând. Fără bucuria ta.
O bucurie adevărată și tocmai de aceea ascunsă, așa cum ascunzi bomboanele de frații mai mari când ești mic. O bucurie în fața căreia mă bâlbâi ca în banca întâi din clasa întâi, pe care o duc acasă ca pe o comoară ce-mi va îmbogăți și noaptea asta în care o să mă iau la trântă cu cuvintele.
Era o vreme în care îți plăceau poveștile mele. Asta e o poveste despre o zi fără tine. Incă una. Banală.

Imi vine să pun mâna pe telefon să tastez 945 să spun bună dimineața o mașină vă rog pe Simion Bărnuțiu 57A pentru gară să-mi răspundă o voce de metal adormit indicativ doi-nouă-șepte coborâți sosește în trei minute să mă urc în personalul de navetiști de ora 4:39 să-i privesc cum foșnesc adormiți pe banchetă să văd soarele răsărind să-ți bat la ușă să te iau în brațe să-ți spun mai vreau să plutim calm în dimineți de duminică mai vreau picături de rouă când mă săruți pe umăr mai vreau umbra ta în așternuturi să uităm totul să ne iertăm nu mai vreau fără tine zilele fadele. Imi vine să vin și să-ți povestesc toate astea. Imi vine să pot plânge.

Dar e așa de târziu că mai bine împăturesc paginile stoarse ale poveștii mele șterse. Le înghit într-o fostă sticlă de vin de când ne-am îmbătat noi și-am făcut dragoste pe covor. (Sau să le pun într-un clondir? Se știe că un clondir e potrivit și pentru nectar și pentru vitriol). Îi pun un dop de plută acoperit cu ceară de la ultima lumânare rămasă aprinsă și ți-l trimit pe un râu pe care o să-l fac să curgă spre tine. Literă cu literă.