Doua suflete pierdute, ratacind in acest imens univers ca doi astrii celesti, divini in ochii unora, dar de fapt pulbere stelara peste miliarde de priviri confuze. Ce au in comun? Un fir firav de matase argintie puternic, indestructibil, numit suferinta: aceeasi suferinta leaga pe veci aceste doua inimi, iar suferinta avea candva un nume, ramas acum doar o idee, o amintire, o fila din trecut, facuta scrum de flacara arzatoare a timpului, un fum purtat de vant departe dar care a lasat o durere adanca in urma sa, impartita de aceste doua inimi umane.
Timpul este necrutator si rece. Este singurul stapan suprem pe univers. Nimeni si nimic nu ii sta in cale si poate ca el este cel care poarta numele de Dumnezeu. Rugile noastre purtate pe aripi ce adie lin in vant sunt oare pentru Timp? Dar el nu le asculta si trece mai departe presarand in urma sa tristete.
Si Timpul sau Dumnezeu face ca si luminile argintii ale astrilor sa paleasca sau sa straluceasca mai intens. In drumul sau Timpul se opreste la aceste doua stele gemene si incepe sa ia putin cate putin din lumina uneia. Neputincioasa, cealalta stea ramane mica si firava, plangand cu lacrimi argintii si reci cand sora ei se stinge lin, cum pulberea aceleia sa lasa purtata de vant si de timp, cum paleste pe zi ce trece, si cum intr-o zi cade in intuneric. Si Timpul trece mai departe. Dezorientat, ramane un timp pierdut in haos, se simte singur fara sufletul de care era legat, ramanand cu suferinta sa si insumand o noua suferinta.
Firul de matase devine un gol in suflet. Steaua cea apusa deasemenea. Insa cele doua lipsuri sunt doar o etapa in cresterea acestei mici stelute. Va ramane un timp pierduta pentru lume, pentru univers, dar dupa ce in jurul sau va incepe sa zareasca din nou lumini si culori, isi va lepada valul intunecat si straluci mai intens. Pentru ca s-a maturizat.
Si aceste doua amintiri apuse fac ca astrul sa isi doreasca sa straluceasca mai puternic decat luna, sa lumineze noaptea si alte suflete ratacitoare prin negura noptii.
Da, pentru voi voi straluci, pentru voi va creste bunatatea si dragostea in inima mea, pentru voi voi incerca sa luminez carari pierdute in umbre negre.
Chiar daca te-ai stins lumina ta va fi purtata vesnic de catre alta stea care isi va revarsa razele de doua ori mai puternic. Si sper sa fie cumva de folos in aceasta viata pana cand Timpul isi va purta din nou pasii prin preajma acestui suflet si va sufla incetisor in el ca intr-o candela a mortii, trecand indiferent mai departe… pana cand universul va apune.
Si chiar si atunci lacrimi de sange vor picura din nimic, din nemuritorul haos.