E cel puțin ciudat...
Tot felul de gânduri îi trec unui om prin minte când ajunge să nu mai înțeleagă o anumită stare de fapt. Timpul, nemilos ca întotdeauna, lasă urme adânci și culoare ce descind în săli imense cu mobilier necunoscut. Parcă ți-e și frică să nu te rătăcești, sau să atingi ceva. Integrala pare un decor pregătit anume pentru o vizionare a unui actor cu o interpretare și destinație precisă, dar nu ești tu ăla și nu e rolul tău - că nu te prinde - dar...trebuie să-l joci. Și joci !.
Începi evident să te întrebi ce cauți acolo, ce conjunctură și complex de împrejurări te-au condus la reprezentația ce nici măcar nu ți-o dorești...și ce-ar fi mai bine să faci?...să fugi ?...să rămâi, înfruntându-ți publicul exigent și avizat, ce așteaptă de la omul din lumina reflectoarelor ceea ce tu nu-i poți oferi niciodată pentru simplul fapt că nu înțelegi scenariul ? Și totuși piesa a fost scrisă pentru tine...de regizorul ăla nebun cu T, care, în bătaie de joc, te-a împins pe scenă zicând : JOACÃ !....și joci !...că-ți place, că nu-ți place.
Ajungi, fără să vrei, să nu-ți mai pese nici măcar de huiduieli, consolându-te cu ideea că distribuția a fost făcută greșit...și nu e vina ta. Aiurea !... e rolul tău...tu ți l-ai scris de fapt : pas cu pas, secundă de secundă, numai că deznodământul intrigii ți l-ai imaginat într-un fel ...și e cu totul altul.
Te trezești întrebând cu voce tare spectatorii : "Cine a scris tâmpenia asta ? Cine mi-a pus în mână scenariul ăsta idiot ?"
Sufleure-ul, pe post de umbră, se precipită dintr-o dată răsfoind allegro foile și șoptindu-ți : " E unu la unu scrisul tău...numai că lipsesc ultimele pagini. Improvizează !"
A bubuit un reflector...undeva se văd niște scântei.
S-a făcut întuneric...un scurt probabil...și e liniște...multă liniște.
Se mai vede doar lumina aia verde cu "Exit".
Norocul meu...