un port înserat e cerul
țărâna stearpă de sub mănăstirea în care călugării au murit
suflete cicatrizate de rugi
roba aspră a rabinului ce-și purta svastica pe drumul crucii
așa e pata aceasta de cer care mă acoperă
mă învăluie
un abur dumnezeiesc de sare
ca o mare secată
m-aș arunca în cerurile de-altădată
când toate ne erau străine, toate calde
toate ca fulgii de zăpadă priviți din pragul casei
mari și grei —clipele dese fără ceasuri
când zâmbeam gratuit trecătorilor
ca o sete amară
mi-e inima
ca noaptea din beciuri lungă și veșnică
cu coșmaruri luminate de orbi
și de o lună grea, neînghițită, ca o pâine necoaptă și tare
amintirea zilelor în care mâncam numai franjuri de covor
cu dinții obosiți de gustul tălpilor
strigam să se oprească trenurile
să se închidă lagărele cerului
strigam rămânerea ta
în tăcere

ai să m-aștepți
ca hainele de botez,, cuminți, în dulap
cu parfumul de uter, cald, ceresc și matern
să-ți modelez cu dragoste pielea și arsurile istovite
într-un port aurit.