*

Privesc prin fereastră la nori și tristețea își scrijelește numele cu îndârjire în mine. Iarna n-a venit încă, o strig prin gesturi și mă cuibăresc în delăsare cu voluptate barbară. Uite, îmi spun, norii sunt ca o rufă stoarsă, întinsă aiurea de o grasă plictisită să tot facă același lucru în fiecare zi. Toamna mi-a lăsat gust amărui, despicare de simțuri în urlet, deznădejde, particule de tristețe răspândind miros de nostalgie coaptă în vetrele verii.

Unu. Nu mai cunosc plăcerea rafinată a cafelei de dimineață. Spatele mi-e încovoiat de o inexistentă, dar persistentă grijă de a nu fi ca ieri. Azi, mâine, poimâine sunt fețe ale fricii de a fi același mereu, îmbuibat cu bunăstare și plăceri kitchoase. Telenovelă a spiritului.

Doi. În mijlocul casei bărbatul a înfipt un stâlp: acesta e pavăza voastră și calea către sine. Copiii l-au făcut praștie și au spart geamurile vecinului. Un sine prea costisitor.

Trei. Număr fulgi din zăpada anului trecut. Nu mai știu la ce număr am ajuns. Calea spre templul singurătății e mai grea decât însoțirea. Mestec tutunul zilelor și ceaiul îmi pare mai amărui decât clipa din urmă a unei despărțiri.

Odată, un biet călător își umplea desaga cu pământ în orice loc prin care pașii îl purtau. Omule, nu vei ajunge să cunoști lumea scormonindu-i în măruntaie. Deschide ochii și privește în cel ce te găzduiește. Acolo vei afla cu adevărat taina pământului acestuia.

Prieten drag, recunosc în privirea ta o urmă de flacără. Ascultă-mi inima și alungă spaima de a exista. În fiecare pas îți stă îndrăzneala, ființa, iar moartea nu va șterge urma pe care o sapi în acest vis.

Amintirile îmi întunecă sufletul. Stă în ele o teamă de reîntoarcere, un vifor scrutând înălțimea trecutului, gata să-și trimită vulturii să-l devoreze, să-i bea sângele proaspăt, mereu mai tânăr decât însăși tinerețea. Adolescența e un ceas de amor sălbatic, un orgasm lung și dureros, o cădere în abis pe care nu-mi doresc s-o fi sfârșit. Un coitus interruptus.
O anima triste cu miros de transpirație feciorelnică, o otrăvire cu esență de havană.

Mă degradez pe zi ce trece. Printre coaste mi se văd visele ieftine pe care dimineața oricum nu le mai țin minte. Vreau să împrumut vise de la oricine poate să-mi dea: cu ora, cu minutul, cu sila. Am nevoie de un coșmar sănătos, cu ghearele bine înfipte în carnea flască a creierului meu sastisit de azi, de prezent, de oricare din ființele bipede care-mi traversează visele din plastilină. Realitatea nu e decât o construcție din plastilină acră, pâsloasă, verde, o supă rămasă în farfuria unui Cronos peste măsură de ghiftuit, așteptând o stare mai bună pentru a o devora. Aș prefera furia unui Zeus iritat, decât foamea unui Cronos abia trezit din letargie.

Ascult jazz. E învăluirea albastră țâșnind din pian, ploaia de vară a vocii artistei sau gravitatea tremurătoare a basului ceea ce-mi inoculează prin pori o liniște lichidă și plăcută ca briza? E chiar zborul unui cocor peste amurgul încrustat pe pielea catifelată a Deltei.

*

Azi mi-e cerul gurii uscat și cuvintele nu-și împlinesc menirea sonoră țâșnind din corzile vocale. În mine ninge deja și e un Crăciun perpetuu, dar mâzga e încă moale și pe aleile gândurilor nu e nea așternută. Zloată, moină bacoviană, însă nici o pală de vânt.

Ceva mă oprește din a așterne pe hârtia virtuală ce se lăfăie albă și lascivă pe ecranul monitorului o continuare a unei scrieri anterioare. Mă sâcâie gândul că tot ceea ce scriu nu ajunge să exprime nimic, nimic din ce-aș vrea să redau. E prea complicat, e un lucru demn de milă să te înfrunte o foaie albă, să-și râdă de tine în goliciunea ei lipsită de pudoare, dar asta este senzația mea acum. Parcă prin scris ni se scurge viața din artere, cu fiecare cuvânt așternut, scapi de povara câtorva clipe de nemurire și rezultatul e doar o jalnică sforțare a creierului. Simt că urletul meu ar putea dărâma totul în cale și îl rețin în cușca gândului.

Poezia e o stare, s-a mai spus asta de atâtea ori, încât, azi, a reitera acest banal truism nu te face decât să devii, în ochii altora, un clown ridicol. În mine starea aceasta este degradată, neputința de a o picta în cuvinte mă sfâșie și îmi roade măruntaiele. Renunțare! îmi strigă un gând rebel, cu dinții rânjiți. Îmi vine să-l strâng de gât, să-i rup urechile neobrăzatului. Îmi amintește de acel pitic hidos din Twin Peaks. Mi-e frică de renunțare.

Lumea asta a devenit un kitsch imens, cu picioarele rășchirate de la vest la est, cu mutra acră, de pușcăriaș, cu zâmbet de satană lingușitoare, îmbibat de alcool. Rareori mai găsești, în umbra monstrului, un refugiu răcoros, ferit de respirația sa fierbinte și mirosind a hoit. Dacă n-ar fi existat cărțile, un nebun le-ar fi inventat și ar fi predicat, zile în șir, pentru îngroparea minților între paginile lor.

Doi tineri cu ochi încețoșați de ură, gata să se strivească numai din priviri. Între ei, o femeie frumoasă. Indecisă și melancolică. Prezentul între trecut și viitor. Aleg calea de mijloc, cu reținere. Întotdeauna m-am fâstâcit în fața frumuseții femeii. Totuși, primul dintre tineri îmi este bun amic; am să-l ajut să răzbată. Am petrecut cele mai frumoase clipe alături de una din surorile lui – amintirea. Cu cealaltă, sunt căsătorit. Are ochii verzi și pătrunzători. E nostalgia.

Norii se risipesc în fereastra mea. Nici o șansă să ningă azi. Urăsc frigul. În scurta mea călătorie în nord, cu ani în urmă, am simțit adevăratul frig, în apropierea Cercului Polar, în nopțile albe, sticloase, ale Scandinaviei. Dar iubesc zăpada și mă supun tiraniei înghețului, în fiecare an. Căldura Crăciunului mă răsfață și uit de tot.

Urăsc plictiseala! E ca un plescăit continuu al musafirului invitat la cină, care nu știe a mânca cu gura închisă și stropește în stânga și în dreapta mesenii. Aș decreta, în fiecare an, o zi internațională de luptă contra plictiselii. Azi nu mai ai timp să te plictisești, îmi șoptește un trecător. Mă plec la spusele lui. Fericit cel ce nu se plictisește niciodată.

O femeie cu o batistă, un peron înțesat, o fluturare. Între mâna iubitului din tren și respirarea buzelor ei, zâmbetul mefistofelic al despărțirii. La colț, singurătatea își freacă mâinile hohotind.