Mai intâi, Doamne ajută astăzi în Sfânta zi, aceea a adormirii Maicii Domnului. Să fie pentru sufletele Marinilor si Mariilor, al celor care sălășuiesc întru' Iisus Hristos, și al copiilor care poartă numele lor !
În toamna lui 74' aveam șase ani, eram în clasa I-a la Colegiul Nicolae Bălcescu în Craiova. De la școală până la revista Ramuri de pe str. Romul, locul unde mama lucra ca secretară stenodactilografă, făceam zece minute, dar eu ajungeam în două! Nu de puține ori s-a întâmplat să nu o găsesc, și atunci rămâneam în grija lui Romulus Diaconescu, George Nita, sau Tunsoiu și în ultima instanta a Lui ...Marin Sorescu. Mama îmi zicea mereu dacă se intâmpla să nu o găsesc să o aștept cuminte la mașina ei de scris. Exista însă o zi din amintirea acelor ani care a pus mai târziu stăpânire pe cortex. "Nenea" Marin Sorescu se afla în biroul lui, iar eu băteam de zor la mașina de scris, încântat de sunetul "brațelor cu pantofi", cum le spuneam eu, când văd că se deschide ușa, uriașă pentru mine, a biroului, și apare cu niște foi în mână. Privind pe deasupra ochelarilor spune:
-Aaa...nu este Cici(mama)? Unde este Cici ?
-..săru'mânaaa....
-Tu...ce cauti aici ?
- ...aaa...o aștept pe mama...
- Care mama ?
- Cici...
- Tu ești....
- ...cătălin.
- De ce faci gălăgie ?
- păi...îmi place cum sună...tzac, tzac, tzac...
- Lasă mașina în pace și vino încoace...și dându-se într-o parte mi-a facut loc să intru pe lânga el în camera în care nu intrasem niciodata pentru că mi-era interzis. M-a intrebat incă o dată cum mă numesc după care mi-a tras scaunul, uriaș pentru mine, mi-a pus o foaie de hartie în față, cu un creion, și mi-a spus...
- Scrie!
- Ce să scriu ?
- Cuvinte...
- Nu știu să scriu !
- Păi nu ești la școală?
- Ba da, sunt în clasa întaia D...
- Ce e aia "întâia D" ?
- Clasa..
- Aha...păi scrie "întaia D"
- Cum se scrie ?..și mi-a luat creionul din mâna cu care a scris în susul paginii "INTÎIA D"
- Scrie la fel cum am scris eu...
"INTÎIA D" au fost primele cuvinte pe care le-am scris și care însemnau ceva, și pe care le-am scris apoi pe toată pagina. Sfârșitul acela de an și următorii doi sau trei mi-a fost "institutor"(o zi sau două pe săptămâna, atunci când mama nu era la birou), pentru că la școală nu-mi plăcea să scriu și nici să citesc. Altădată, am venit bătut de la școală și nu voiam nici să scriu nici să-i citesc. Eram tare supărat, și tot ce știu este că rupeam toate foile pe care mi le punea în față, inclusiv din cărțile la care ajungeam la bibliotecă. Atunci când a venit mama m-a gasit pentru prima oara în biroul lui "nenea" Marin și m-a certat iar El i-a spus că am fost foarte cuminte și chiar m-a lăudat, în pofida strâmbăturilor mele repetate. Ce știu este că de a doua zi, de rușine, am devenit cel mai cuminte copil din lume. Ani in șir l-am purtat in suflet, și prima mea poezie pe care am scris-o, in '78 la 10 ani Lui i-am citit-o, si a intervenit pe langa revista colegiului N. Balcescu, "Licariri" să mi-o publice....
După revoluție, m-am mutat in Bucuresti. Am aflat într-o seara de la mama că locuia pe str. Grigore Alexandrescu, lânga spital, destul de aproape de locul unde locuiesc și acum, și l-am cautat. M-am bărbierit, îmi spusese mama să nu mă duc "neras", și am plecat către el. Se înserase. Am bătut cu bricheta în poarta mare din lemn, și am așteptat. Am bătut cale de câteva minute bune..nu aș fi plecat pentru nimic in lume. Îl simțeam în spatele ușii. Am auzit, dintr-o dată, dintr-o respirație, greoi și clar:
-Cine nu are somn și mi-l strică și pe al meu...(22:40)
Surprins nu am putut spune nimic, imi pierdusem vocea, mi se intamplase de nenumărate ori..eram de la natura emotiv si bâlbâit.
-Nu ai gură să îmi răspunzi..sau ai plecat...
Îmi venise dintr-o dată...limba...la locul ei.
-Eu sunt Nene Marine...Cătălin al lui Cici...
Nu știu cum făcuse, aproape instantaneu am auzit o cheie învârtită și un zăvor dat pe spate și s-a deschis ușa. M-au orbit două becuri mari de o sută, fără abajur, și doar după ce am pășit peste prag l-am văzut.
-Ha ha ha.. bine măi băiete, dar mai așteptai mult.. Dupa ce a închis ușa, a trântit-o și a tras doar zăvorul, a luat-o inainte. Aproape că îl pierdusem. Introvertit și modest, darnic și fără de seamăn în a-și apropia pe cei pe care îi iubea și îi stima parcă îl aud..
-Ia zi-mi ce mai face Doamna Cici..mai întreabă de mine..ha ha ha
-Bineînțeles...
-Să nu-mi zici că ea ți-a spus să vii...Mama imi spusese să tac, să nu-i spun de la cine aflasem unde stă...
-Nu, am aflat de la Revistă, de la Ramuri.
-De ce minți ?
-Mi-a zis mama..Demult nu mai putem minți..
-Măi măi măi..hm...
Am sa fiu rău astăzi și nu am să nu vă spun tot...L-a noapte vreau sa visez frumos ...în redacție, eu alergând in jurul biroului, el râzând cu mâinile în buzunare, cu mama spunând:
-Gata incetează, iar te-ai dat in petec..!
-Lasă-l Doamna Cici, lasă-l..
-Cum să îl las asteptați să mai spargă ceva...cătăliiiin !
-Cici, gata lasă-l... lasă-l să sparga, ce se sparge se cumpără și se pune la loc, dar copilaria nu mai vine, o să-l cauți mâine poimâine și nu o să-l mai vezi..
Asta era Nenea Marin...Nenea Marin Sorescu ...................................
Înainte de a pleca mi-a dăruit un pix metalic pe care îl avea la indemâna (facem colecție, mai fac și astăzi) pixul are o inscripție în ebraică, și mi-a spus să scriu ...CUVINTE ! I-am spus că incepusem deja cu ceva timp in urma. S-a bucurat si mi-a spus să continui.
Avea o memorie fără seamăn, și-a adus aminte pe loc, versurile din "poezia" mea, singura dealtfel, singura din anii copilăriei.

Nu-i roșu sânge de erou
Ce s-a jertfit pe "ocina" străbună
Cu gândul bun cu gândul nou
Pentru întreaga nație română ?

Nu-i galben culoarea grâului ce-aduce
În fiece zi pe masă-o pâine buna
Urnind sudoarea firii noastre dace
Pentru o viață cu adevarat română

Și nu-i albastru culoarea cerului senin
Ce-l intâlnim în gând și-n faptă?
Da ăi seninu-nseamnă pace și pacea libertate
Și toate-n noi sunt una, și-i zicem unitate !

Naiva poezia, și bineînțeles în nota celor din acele vremuri dar pentru mine a fost semnul dragostei pe care îl avea Marin Sorescu pentru "țara de la țara" aceia care era numai a lui și pe care încercă din răsputeri să o facă să fie și a noastră!
Și când te gandești că într-un "clasament"... incredibil... pe care l-am citit deunăzi, într-o revistă de specialitate,clasament al celor mai buni 1O poeți români din toate timpurile POETUL MARIN SORESCU nu și-a găsit locul !...și-a găsit însă Cartarescu...Marin Sorescu a fost ajutat să moară...în primul rând de mai tinerii săi "coledzi" olteni și apoi de cei care vedeau in geniul lui o sperietoare a monosilabicelor și a limbilor de lemn ale lor, purtate ca pe niște icoane...hm...dar să nu fim răi pentru că ieri a fost Adormirea Maicii Domnului, zi de pace și iubire. Să ne rugăm deci împreună pentru cei care nu l-au iubit, pentru cei care l-au adorat, pentru Marinii și Mariile, parinții noștri, de a căror fiire, de ce să ne mințim, se intâmplă să uităm din când în când. Apoi să ne gândim doar astăzi dacă se poate la sufletul LUI, al MARELUI POET MARIN SORESCU ! Doamne ajută tuturor!