***
M-am gândit să îți scriu un catren... nu știu de ce, dar dacă tot scriu nimănui (echivalentul lui a-scrie-cuiva-care-nu-răspunde), până la proxima blocare, îmi permit să aberez, chiar și în acest gen (de)liric...
dacă aș fi un câmp arid
fără de viață și de flori
aș vrea să umplu acest vid
cu tine, ploaie, coborând din nori...

***
Ar fi infantil și absurd să îți răspund ("De ce atâta străduință?") cu clișee naive că "M-am îndrăgostit la prima vedere", sau "Programul ne consideră compatibili". Din păcate, n-am reușit să îmi răspund nici mie la întrebarea respectivă, pe care - îți imaginezi - mi-am adresat-o, dezamagit-zâmbind-amar (aproape) de fiecare dată când ți-am scris. Undeva, acolo unde se formează umbre de cuvinte, există o explicație, un motiv, dar, acum, umbra e prea întunecată, iar cuvintele care ar putea să formeze răspunsul nu se pot transforma în enunțuri, la fel cum o marionetă abandonată nu va fi niciodată în stare să aibă o cinetică proprie. Am reușit, astăzi, să găsesc, totuși, o comparație; nu reflectă în nici un caz "realitatea", dar, atunci când a prins contur în minte, m-a făcut să mă simt ca și cum aș fi găsit ieșirea dintr-un labirint-jucărie.
De fiecare dată când ți-am scris, am fost ca un vizitator solitar (și novice) al unui muzeu de pictură. Nici un ghid care să descrie lucrările, nici o restricție de oră de vizitare, nici un indiciu (sau mult prea sumare referiri) despre autor, nici un sunet strident, în afara pașilor celorlalți.
Acum este momentul să știu să evit
cuvântul "revelație"; am simțul proporțiilor. Totuși, când m-am oprit in fața "acelui" tablou, am simțit ceva ca o energie venind de departe, fără să știu (și fără să îmi propun să aflu) dacă este pozitivă sau negativă. Nu avea importanță "imaginea" din ramă, aceasta ar fi putut fi chiar goală: o formă cinică si imobilizantă de post-modernism. Dacă "vedeam" un peisaj, simțeam nevoia sa fiu lângă acel colț de natură. Dacă erau simboluri cubiste, îmi doream sa le înțeleg simbolistica. Dacă ochii mei priveau un portret, îmi doream sa fiu cu acea persoană.
Astfel, am devenit un obișnuit al muzeului. Ceilalți vizitatori treceau de la un tablou la altul, eu mă opream în fața acelui dreptunghi și simțeam ceea ce n-am simțit decât de puține ori: că mă aflam la locul potrivit și la momentul potrivit.
Fără să fac vreo aluzie la mitul lui Pygmalion, ieri Galateea a vorbit. Poate doar mi s-a părut. Nimeni n-a observat nimic, nimeni n-a auzit nimic. Doar eu, privind, mi s-a părut că mă oglindesc într-un zâmbet.

***

Domnișoara (impropriu spus) mea,
Așa cum prevăzusem, am reușit exact opusul a ceea ce îmi propusesem. N-am vrut nici măcar o clipă ca mesajul meu anterior să degaje acea semi-inconstiență adolescentină prin care am trecut - cred - cu toții. N-am uitat nici măcar o clipă de imaterialitatea și de precaritatea acestui (din nou impropriu) loc. Am vrut doar să exprim - poate puțin aducând a împrejurimi de Camelot - o senzație pe care am crezut că am reușit (la fel de precar) să o definesc. Am spus "Undeva, în depărtare, vibrând, orizontul mi se pare că își schimbă culoarea din albastru cețos în albastru intens, fluid; către acolo îmi îndrept, cu nesiguranță, dar cu speranță, pașii; pentru câteva clipe voi uita urmele lăsate în nisipul fierbinte și mă voi transforma în primordial" în loc să spun "Mi-e sete". Așa că revin și refrazez, sper mai aproape de departe-de-afect. Intuiția (presupunând că am și că funcționează) mi-a transmis un mesaj care, în esență, îmi cerea să continuu să te invit la dans.
Așa că anulez vizitele la muzeu, o îndepărtez
politicos pe domnișoara Morgana și, în cele din urmă, îmi spun că Sir Lancelot numai de cadril nu avea timp.
În fond, fără să vreau să minimalizez și chiar să par eretic, "La început a fost cuvântul". Dacă vrei, putem începe așa. Pe curând.