Scriu pe un spatiu alb. E alb, prea alb, fara litere, cuvinte, semne de punctuatie. E obositor. Blancul ma provoaca la o intrecere cu mine insami. Trebuie sa-mi demonstrez ca pot umple o pagina cu ... orice. Numai sa nu mai fie atat de enervant de alba. Daca as fi pictor, as desena. Ar fi usor sa imbin nunate, sa aduc pe acest spatiu alb o mie de nunate cu tot atatea culori. As completa fiecare coltisor al paginii, chiar si cu ajutorul unui varf de ac ce duce cu greu o picatura de roua nuantata. Dar cum picatura nu se poate prelinge in asemenea conditii vitrege - de a nu avea contact direct cu pagina mea (care in continuare tot alba este), trebuie sa ma resemnez si sa renunt la ideea de a colora pagina pictand.
Blanc. Doar alb vad in fata ochilor. Si asta pentru ca nu ma uit in urma, ci numai inainte. Si scriu, si scriu.... Nu stiu ce este in urma mea. Au aparut litere, cuvinte, semne de punctuatie? Nu am idee, nu am nici cea mai vaga idee.
In spatele meu poate fi cea mai deasa padure, se pot ridica cele mai semete castele, cei mai inalti munti. Nu conteaza atata vreme cat in fata mea se intinde, infricosator de pustiu si tacut, desertul. Nici macar umbra facuta de un fir de iarba nu se vede pe toata intinderea alba din fata mea. Nici macar un punct nu poate aparea inaintea mea, pana sa ajung la el cu scrisul. Numai dupa ce eu il fac sa apara, imediat si dispare in urma scrisului meu. Chiar si un punct minuscul, uimitor de minuscul.. cate astfel de puncte ar fi necesare sa umple tot spatiul de care eu nevoie. Mi-e groaza sa ma gandesc!
Si scriu, si scriu, si scriu, fara oprire. Obosesc, dar nu am voie sa renunt, nu am voie sa dezertez de la misiunea de a omori blancul. Inaltatoare misiune si plina de sacrificii. Imi sacrific literele si toate semnele de punctuatie care rasar dintr-o resursa inepuizabila. Le sacrific in acest desert care incepe in fata mea. Fara oprire. Fara semne. Fara final.