agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-09-09 | | motto personal solstițiu de iarnă eu cred că am fost blestemată să fac lucruri care le detestam în școală și facultate. eu cred că astăzi mi-am dat seama adunînd balastul poeziilor mele notațiilor mele foi fară sfârșit... am umplut un coș și de-abea am reușit sa selectez un dosar. eu cred că trebuie sa rup vraja blestemului. ca și cum inima mea ar fi stat. decembrie 2006 bianca marcovici Dialogul ca poezie Aburi de femeie - Bianca Marcovici, Editura Haifa motto: "Mă poți vedea cu litere mari deocamdată, până se reglează sufletul, până ce inima se va face de piatră" (Acrobație)B.M. Cine citește poeziile Biancăi are o problemă care se poate numi fața nevăzută a dialogului. Mai mult sau mai puțin poeta răspunde unei cereri interne de a suplini o eventuală însingurare cu versuri tranșante uneori delicate, alteori ironice sau tăioase de-a dreptul. Dubla geografie, cea a Iașului și a Haifei, este iarăși implicată în acest soi de rediscurs amar ca un soi de legătură între biografiile unei cetățenii recursive, distanța fiind doar temporalitate asumată de îndoieli. Aburi de femeie este o operă de maturitate poetică, un stil asumat la limita unei sincere lipse de metafore sau mai bine spus o disimulare a mijloacelor poetice folosite neostentativ pentru a deschide sinceritatea până la ultime consecințe. Este în fapt și contrabalansul dintre titlu și poezia de pe coperta finală, Neîmpliniri, un fel de diatribă amară a neîncolonării programatice. "Mai târziu am vrut să pătrund în partidul Poeziei/ Chiar l-am înființat și i-am făcut reclamă" e o ironie amară și fină precum dulceața "Cireșelor amare" (cartea autoarei editată în Germania, n.a.), unde patentul unui liant posibil este ascuns cu grijă cînd lipsește cu desăvîrșire. Apelul la biografia directă poate fi pînă la un punct o capcană întinsă cititorului, pentru că Bianca Marcovici face parte din acea categorie de poeți care transformă cotidianul imediat în poezie. Nu blînd și edulcolorat ci matur, erotismul fiind cerebral, făcînd parte din peregrinajul unei femei ce se caută pe sine ("lasă orice femeie/ să se simtă/ cale de-o carte femeie") construind cuvîn cu cuvînt un univers poetic aparte. E un curaj apropiat cu nesăbuința să faci din orice poezie, o replică la un Midas ce nu va mai putea vorbi cu nimeni pentru că orice atingere a lui transformă răspunsul în versuri, dar este o asumare unde biografia ține loc de stare sau mai precis starea în sine include autorul. Dan Iancu galeriaONagora Silviu Gongonea Exilul, ipostaza lirica Nu e de ici de colo sa-ti construiesti o noua biografie, sa decoperi autoevaluandu-te ca portretul este unul dublu, purtator mai curand al unei identitati fragmentate. Aburi de femeie (editura Haifa, 2004), de Bianca Marcovici, aminteste de o volatilizare vecina cu anonimatul, des-fiintarea este una implicita si probeaza, fara dubii, o rigoare impusa de undeva dinafara. Este cat se poate de tragic deoarece acolo, de unde ne scrie poeta, presupune "sa te resemnezi in ebraica" si totodata acceptarea altor valori socio-culturale, cand aceasta ramane unica posibilitate de (re)constructie. Rediscursul (cu prefixul de rigoare) devine, in cele din urma, reper si traseaza conturul unui nou parcurs spiritual, insa toate acestea nu pot face decat sa adanceasca iremediabil caracterul de scindare in toata aceasta supravietuire interioara. Autofundarea, cu toate supapele ei, se extinde pana la un "simptom al pierderii" si conditioneaza fiecare miscare creatoare, un soi de fecunditate la marginile inimaginabile pune stapanire pe poemele Biancai Marcovici: "mana pe care/vrei s-o tii strans, lipita de fruntea-ti ghiara,/de degetele legate pe tigara,/constrans de absenta Muzei//foaia de hartie/aduna absentele/n-ai sa recunosti vreodata/pactul nostru de fum//ca o resemnare."(de tine nu se leaga). Este limpede ca punctul de plecare este asezat undeva in avans, rezervat unui abandon voit, ca un refugiu pe care l-ai putea oricand cuceri, dar care, in cele din urma, iti este refuzat. Textul pare ca nu mai poate fi salvat, seamana cu o alunecare de teren, plan peste plan, pentru a arata tocmai baricadarea fata de acel dublu, baricadare ce ar putea fi inteleasa ca o repozitionare sau, mai curand, ca o devenire (si de ce nu ca o constientizare a feminitatii pusa sub semnul perifericului): "de crezi ca e simplu sa fii mereu…/stachete in fata mea,/garduri pana la norii negri,/deceptii masurate in eclipse,//dureri pietrificate in ghivece de flori,/frunze scuturate cat palma./iar soarele de pe umarul tau,/pavaza-ecou."(stacheta). Poezia din volumul Aburi de femeie sta neindoielnic sub semnul identitatii. Din fericire, dincolo de absurda mecanica a destinului ce se lasa descoperita cu fiecare text, in poezia Biancai Marcovici se intrevad instrumentele miraculoase ale prizarii cu realitatea, in sensul ca aceasta este evaluata, i se da un inteles in tot acel vartej, este aneantizata pana la o osmoza totala: "Urmele mi-au fost sterse/Cu migala./Intai mi-au desfiintat adresa./Mai apoi mi-au daramat poemul(…)/Din cand in cand duceam mana la cap/Sa ma trezesc/La realitatea progresista(…)/La ambalajele publicitare./ Mai tarziu mi-au sadit un steag de recunoastere a luptei mele/Cu morile de vant(…)/Mai tarziu mi-au deschis portile Asociatiei/ Tel-Aviviene/ Tocmai/ plecasera toti."(antecedente). Argos Aburi de femeie tradeaza o lupta cu sine, dar si cu realitatea, o realitate care-si va dezvalui, oarecum in raspar cu rabdarea poetei, dar la timpul potrivit, fiecare secret. Cu un univers poetic destul de concret, completat de nevoia continua de a i se da unitate si viziune, poezia Biancai Marcovici tinde spre totalitate- si aceasta, poate, pentru ca pozitia sa actuala i-o pemite- o poezie care, nu peste mult, va pasi peste un prag interior, pentru a i se reda tocmai acea mult cautata si meritata liniste: "ratacitorule/tara o ai in mine,/daca vrei!/ O ai definitiv in mine…"(rediscurs fara numar). silviu gongonea ©2006 revista ARGOS, 17 noembrie. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate