O chema Ileana, dar toata lumea ii spunea “ Lenuta ” , caci asa o alintau si pe nasa care o botezase, iar familiei i se paruse deplasat sa o strige altfel sau sa-i adauge un al doilea nume. Sau poate ca pur si simpul le lipsise inspiratia, desi se stie ca romanii nostrii sunt firi inventive si gasesc cu usurinta prenume pentru odraslele lor, unele chiar iesite din comun. Lenuta citise undeva ca in general, oamenii foloseau nume de personaje de telenovela sau de fotbalisti celebri, prenume care pot dauna copilului prin nepotrivirea lor cu caracterul sau constitutia viitorului adult.
Lenuta era convinsa ca la ea motivul fusese Comoditatea, care ii impiedica chiar si acum pe membrii familiilor sa gaseasca o alta forma de alint pentru una din cele doua – de obicei, foloseau expresii de “ Lenuta asta “ si “ Lenuta aia “ .
Fetei nu-i placea numele ei, caci uneori la scoala, din pricina ca nu era apta pentru sporturi, ea nepracticand nici macar saritul corzii, fusese umilita, iar “ Lenuta “ devenise echivalent cu “ proasta “ si “ stangace “. Nu vroia nici sa-l inlocuiasca, dar pastra in minte prenumele favorite, ca “ Alexandra “ sau “ Diana “ pentru i le da fiicei ei, desi stia ca totul era mai mult o joaca: n-avea sa se marita vreodata, dar nici nu va avea copiii ilegitimi si nici nu va adopta. Desi n-avea decat douazeci si trei de ani, se vedea de pe acum in postura batranei din garsoniera, ce e luata peste picior de copii obraznici, pe care-i goneste cu matura de la usa ei…
Patologicul provenea din familie. Nascuta dintr-un mariaj esuat inca din start, in care mama era casnica din cauze medicale, iar tatal, un betivan de prima marime, Lenuta fusese crescuta de bunicii din partea mamei, care paradoxal, o intretineau si in prezent. Fusese un copil trist si singuratic; colegele de gimnaziu o deplorau atunci cand fata le povestea situatia ei - nu era lasata sa se joace in fata blocului fiindca bunicii “ n-aveau chef s-o supravegheze de la balcon si daca o lua cineva din curte, ei n-aveau cum s-o salveze ” - si ii promiteau Lenutai ca vor trece sambata pe la ea, ca s-o ia la joaca, dar nu se tineau de cuvant, iar ea ramanea cu jocul din casa, cu balonul, caci mingea era interzisa din pricina “ vecinului de la sase care face scandal . “ Lenuta si-l imagina pe ca pe un soi de zmeu cu sase capete si ii era teama de el; dupa ceva timp, cand l-a cunoscut mai bine, si-a dat seama ca avertizarea bunicilor fusese un simplu pretext, folosit pentru linistea lor.


Mai tarziu avea sa afle Lenuta povestea familiei sale, cat de urat era tatal ei si cat de mult o merita, dar nu putea sa accepte ideea ca trebuie sa plateasca ea pentru greselile parintilor ei; bunicii o necajeau, amintindu-i de fiece data cand aveau ocazia, ca “ dintr-o toanta si-un betiv, nu poate iesi vreun geniu “ .
Dar fata nu se lasa si facea tot ce-i statea in putiinta sa-si depaseasca conditia, sa le dovedeasca ca se inseala amarnic. De mica, avusese o memorie excelenta si ascultand povestile mamei, caci nu frecventase nicio gradinita – lucru care o tinuse departe de cei de varsta ei, in a caror companie avea sa se simte mereu ca picata din cer – invatase pe de rost “ poezia aia cu ursoaica, pe care ma-sa i-o citise de vreo doua ori, iar copila o spunea ca ceasul “ si cu care dadea “ reprezentatii “ in fata celor prezenti, familie sau cunoscuti.
Apoi, cand a invatat scrisul, Lenuta a lasat balonul si papusa si si-a gasit alta joaca: compunerile. Insa, nu cele scolare, la astea “ facea alergie “ , tema data de profa de romana, care-i era si diriginta, ii creia in minte un lapsus total. Iar cand era vorba sa se noteze compunerile libere, diriga dadea cuvantul sefei clasei, care era deja catalogota ca “ scriitoare in devenire ” , apoi femeia inchidea registrul si trecea la gramatica, materia ei de capatai.
Fara a excela, Lenuta invatase bine, limbile romana si engleza fiind mereu pe primul plan. Dupa liceu, si-a incercat norocul la facultate, insa a picat la examene din pricina pregatirii defectuoase, caci familia ei n-avea bani de manuale sau de meditatii, dar poate si putin din cauza afirmatiei bunicilor, pe care in sufletul ei, ajunsese s-o ia de buna. Loc de munca n-a gasit cu calificarea ei si asa a ramas pe spinarea bunicilor, pierzandu-si speranta ca va mai fi cineva important, asa cum isi dorise de cand se stia pe lume.
Nascuta la sapte luni, Lenuta fusese o fire bolnavicioasa, racea usor si se lupta deseori cu temperatura. Isi spunea ca aceasta e unul din cele trei lucruri de care ii e frica in viata, celelalte doua fiind cutremurele si sobolanii – avusese in copilarie un incident cu un asemenea specimen si de atunci, capatase o fobie fata de aceste animale.
Desi nu era mai bolnava decat altii si cu atat mai putin decat bunicii ei, care aveau probleme mari, Lenuta se simtea depasita de situatie si nu spera sa-si mai revina. Iar asta cu atat mai mult cu cat era tanara si era obligata sa-si traiasca viata. Totul incepuse cu o tahicardie, din cauza stresului si de aici, afectiunile se tinura de ea ca scaiul.
Nici acum nu avea prieteni si singuratea o facea sa se simta si mai rau. Se mai vedea din cand in cand cu fosta ei colega de banca din generala si vorbea cu niste amici pe internet, dar asta nu-i era de ajuns bietei Lenuta; discutiile cu ei o linisteau pe moment, iar timp de alte cateva zile, chiar luni, era din nou pustiita, desi familia era cu ea in permanenta. In permanenta, dar nu aproape… N-o intelegeau mai deloc, iar de multe ori n-aveau nici pofta s-o asculte, asa ca fetei incepuse sa-i fie teama ca lipsa comunicarii, ar putea sa-i afecteze gandirea.


Intr-o zi insa “ soarele straluci si pe strada ei “ ; un editor dadu intamplator peste lucrarile fetei, publicate pe un site de gen, le citi si o contacta in vederea publicarii intr-un volum de povestiri. Lenuta simti ca viseaza, in sfarsit isi vede stradania luata in seama si incepea sa creada ca totul va intra pe un fagas normal.
Inainte de a pune receptorul in furca, Lenuta il sterse cu marginea puloverului, caci ii transpirase palmele, de emotie. Apoi, o zbughi in bucatarie, unde se gatea o tocanita de pui, la care contribuiau cu totii, – bunicul curata ceapa si rosiile, bunica le toca, iar mama arunca gunoiul la cos – isi trase sufletul, apoi le dadu vestea cea buna.
Familia, care dupa dispozitie, cand o incuraja, cand o demoraliza, planse de bucurie; bunicii o pupara pe obraji, iar Lenuta o imbratisa cu afectiune pe mama ei, spunandu-i ca daca n-ar fi fost povestile inventate de ea, pe care i le spunea cand era mica, ea nu le-ar fi notat in caiet pentru a le pastra si se intelege, ca n-ar fi incercat mai apoi, sa compuna singura altele noi.
Lenuta si-a anuntat imediat prietena, caci locuiau doar la un bloc distanta una de cealalta; fata s-a bucurat pentru ea, caci o sustine intotdeauna. Apoi, si-a anuntat amicii de pe messenger, prieteni din copilarie, cunoscuti prin intermediul unei emisiuni radiofonice unde facusera schimb de adrese postale.
Se numeau Alin si Alina – coincidenta simpatica – si nu-i cunoscuse inca personal, desi se stiau de peste zece ani. Lenuta le comunica mai intai printr-un instant message, caci erau offline si pentru siguranta, copie mesajul si-i dadu send si pe mail. Aflase de la editor data lansarii cartii ei si ii invita pe cei doi in capitala, ocazie cu care se si vedeau pentru prima oara.
Lenuta era obisnuita ca oamenii sa fie ocupati tocmai atunci cand are mai multa nevoie de ei, dar spera ca de data aceasta, norocul sa n-o ocoleasca. Ei bine, se insela, cei doi nu-si gasira timp pentru a veni la lansare, dar primi un mesaj de la Alin, in care aceasta ii spunea ca urmeaza sa treaca prin oras si vrea sa se intalneasca cu ea in restaurantul hipermarchetului din proximitatea blocului unde statea Lenuta.
Vestea o umplu de bucurie. Nu-l cunoscuse pe Alin, dar il vazuse odata in poza – data cu imprumut pana la urmatorul ei raspuns postal, vreme in care fata s-a facut luntre si punte sa copie fotografia, insa fara sorti de izbanda – si ii auzise si glasul, cand tanarul vorbise in direct, prin telefon cu prezentatorul emisiunii.
Citiindu-i randurile ani de-a randul, Lenuta ajunsese sa simta pentu Alin ceva asemanator cu ce credea ea ca trebuie sa fie iubirea. Il iubea fara sa-l fi vazut, fara sa-i vorbit vreodata, fara a sti poate si cum arata, caci trecusera cativa ani de cand privise acea poza si crescusera amandoi. Numai ca lui soarta ii harazise a avea o viata plina – dovada faptul ca ii daduse intalnire inainte de a pleca in strainatate cu bursa de stat, pentru a-si continua acolo studiile.

Intalnirea fusese stabilita pentru prima duminica din martie. Primavara inca nu-si intrase in drepturi; dupa cateva zile de caldura, veni un val de frig care ingheta capitala.
Lenuta care se ocupa de tot ce insemna plati si cumparaturi, caci bunicii si mama nu erau deplasabili, se vazu nevoita sa stea la o coada imensa la plata cablului. Ninsese abundent si intamplator, la scara unde se efectua plata, se facuse o gheata de patinai pe ea; cum n-aveau decat o incasatoare, plata mergea greu si Lenuta a stat multa vreme cu picioarele pe gheata, desi era convinsa ca va raci.
Ajunse acasa degenerata, stranuta de cateva ori, dar se parea ca nu patise nimic grav. “ Poate m-am calit si eu la frig “ , isi zisese ea , zambind cu ironie.
Asta era joi. Sambata seara, pe la sase, Alin o suna de pe mobil pentru a-i zice ca trasese la o ruda si abia astepta sa se vada cu ea a doua zi. La sapte, Lenuta citea Crima si pedeapsa in bucataria locuintei, si debransati fiind, se incalzea la plita pe care se prajeau feliile de paine pentru ceai. Isi simtea picioarele reci, cu toate ca purta doua perechi de ciorapi grosi si papucii imblaniti, iar spatele ii inghetase de parca statea sprijinita de un ghetar.
Pe la opt, incerca sa doarma un pic in canapeaua din sufragerie, dar se trezi curand, scuturata de frisoane. Spre dimineata, febra urca aproape de patruzeci de grade; prietenii n-o crezura, convinsi ca la 40 ar fi fost deja moarta.
Medicul de pe ambulanta ii spuse ca are o viroza generalizata, pentru care trebuie sa ramana minimun sapte zile la pat. Dezastru! Daca nu mergea la magazin in dimineata urmatoare, era posibil sa nu-l mai vada nicicand pe Alin. Ce sa faca??…
Temperatura ii scazu abia pe la orele pranzului, exact ora intalnirii cu Alin. Cum sa-l anunte? N-avea telefonul lui si oricum, bunicii nu i-ar fi permis sa sune pe mobil.
La exact un sfert de ora dupa douasprezece, sfertul de ora academic, telefonul suna. Alin. Ce sa-i spuna, cum sa-i explice prin telefon ce era acum in sufletul ei?…
Alin ii vorbi detasat, fapt ce-o uimi dureros pe Lenuta, ii ura insanatosire grabnica si succes la scris pe mai departe. Atat si nimic altceva. Fata ii multumi se intoarse in pat, tinand in maini cutia de carton ticsita cu scrisorile de la el.
Le reciti, desi le stia pe dinafara, si abia atunci constata ca niciun rand din epistolele lui nu se referea la dragoste, cand spunea ca ii e dor de ea, fusese doar politicos.
Dar nu era nimic in fond, nu-l pierdea definitiv, aveau sa ramana prieteni ca si pana atunci, impatimiti ai Yahooului. Si poate ca faptul ca nu se intalnisera acum fusese pe de-o parte construnctiv, il vazuse pe Alin asa cum era el cu adevarat, ci nu imaginea romantica care se formase in mintea ei. Descoperi ca inca il iubea, dragostea nu se stinge la prima dezamagire, deci o lua pur si simplu ca pe cea din dintai suferinta in amor.