Unui preot, despre "nimicurile" exterioare
(Scrisoarea a 153-a)

Dvs, cinstite parinte, socotiti marunțiș îmbrăcămintea preotului, barba și pletele și vă mirați de ce autoritățile bisericești se mai preocupă de asta. Și totuși, în continuare vorbiți de importanța reformei exterioare a înfățișării și portului preotului.
Cum se împacă asta: marunțiș și reformă importantă în același timp? Dar oricare prieten al Bisericii trebuie să se întrebe: de ce ofițerii împăratului pământesc nu se răzvrătesc împotriva uniformei lor, de ce nu fac aceasta nici vameșii, nici perceptorii, nici pădurarii, nici feroviarii, ci poartă fără cârtire ceea ce alții le poruncesc să aibă ca uniformă? Și acum, cum să se răzvrătească doar ofițerii Împăratului ceresc împotriva uniformelor și a prescripțiilor privitoare la purtarea lor? Dacă poporul vrea să își vadă preotul în rasă, cu barbă și cu plete, atunci orice altă argumentație trebuie să înceteze. Dacă poporul detestă să își vadă preotul în strai de târgoveț, fără barbă și fără plete, această "reformă" trebuie îndepărtată cu orice preț ca fiind jignitoare pentru conștiința religioasă a poporului evlavios. În această privintă măsura este, deci, simțirea și judecata poporului, iar nicidecum gusturile private ale unora dintre preoți.
De altfel, dacă barba și părul lung nu îi împovorează pe artiști, ba nici pe liderii socialiști, cum să-i împovoreze ele pe preoții lui Hristos, pe duhovnicii și păstorii poporului?
Fericitul Ieronim scrie cu ironie despre preoții filfizoni ai vremii sale:
" Mă rușinez s-o spun, dar se află oameni care primesc cinul preoțesc sau diaconesc cu scopul apropierii mai lesnicioase de femei. Ei se îngrijesc doar de îmbrăcămintea lor, își aranjează pletele, poartă inele cu pietre scumpe; păzindu-se de praf, de-abia ating pământul cu picioarele. Ai putea crede că sunt tinerei proaspăt căsătoriți, nu preoți!"
În antichitate barba era o trăsătura prin care se deosebeau filosofii.
S-a întâmplat odată la Roma ca din pricina numeroșilor filosofi șarlatani cezarul să poruncească: toti filosofii să își radă bărbile. La aceasta, Epictet, cel mai mare filosof al timpului, a răspuns:
"Cezarul poate să îmi ia capul, însă nu barba!"- atât de mult prețuia această trăsătură exterioară a tagmei sale.
"Acesta e un mărunțiș!" veți spune.
Este un mărunțiș, fără indoiala. Față de sufletul și caracterul unui creștin , haina și barba și părul sunt un lucru cu totul mărunt. Viața este însă alcătuită atât din lucruri importante cât și din mărunțișuri- iar credința noastră este un lucru atât de fin și delicat, încât și mărunțișurile îi pot aduce folos ori vătămare. Dacă turma cuvântătoare vrea ca păstorii ei să se deosebească de ea și prin înfățișarea exterioară și să aibă semne de recunoaștere bine hotărnicite, intrate în obicei, de ce să ne împotrivim? Misionarii catolici din China, luând in calcul psihologia poporului în mijlocul căruia propovăduiesc, nu se rușinează să poarte cozi împletite și caftane lungi.
De ce s-ar împotrivi preoții iubitori de Hristos poporului și prin mărunțișuri ar pune în primejdie lucrurile importante legate de viața și propășirea în credință?
Pace dvs de la Domnul.