Iată o vedenie a Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, din care se vede că Sfântul Pavel nu a fost singurul „răpit la rai”, care „a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Corinteni 12, 4). La peste opt sute cincizeci de ani după Sfântul Apostol Pavel, i s-a dat și Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos să fie răpit la Rai. În timpul unei nopți dintr-un șir lung de nopți pline de ger cumplit și frig de moarte, Sfântul Andrei zăcea zgribulit într-un gang, printre câini, așteptându-și moartea. Atunci un înger al Domnului a venit la el și l-a răpit la Cer (în trup, sau în afară de trup, Sfântul nu a știut să spună). El a petrecut în acea răpire timp de două săptămâni, și a ajuns până la al treilea cer. „M-am văzut îmbrăcat în cele mai strălucitoare veșminte, pe care nu le poate descrie nici un cuvânt, erau parcă țesute din fulger. Pe cap am purtat cunună de flori minunate și am fost încins cu un brâu împărătesc. Frumusețea aceea îmi dădea o bucurie de negrăit. Eram uimit cu mintea și cu inima de frumusețea negrăită a Raiului lui Dumnezeu. Umblam mut de uimire și mă bucuram într-un chip ce nu-l pot grăi”. Sfântul Andrei a fost dus înaintea Domnului Hristos, pe Care L-a văzut și Căruia i S-a închinat: „O mână de foc a dat la o parte un văl, și L-am văzut pe Domnul, așa cum odată L-a văzut Prorocul Isaia, șezând pe un tron înalt foarte, înconjurat de Serafimi. El purta veșmânt stacojiu. Chipul Lui era ca lumina, iar ochii Lui au privit cu bunătate către mine, smeritul. Văzându-L, am căzut cu fața la pământ înaintea Lui, închinându-mă strălucirii slavei Sale. Eu nu pot afla cuvinte să grăiesc bucuria în care se scălda sufletul meu. Bucuria aceea negrăită mă inundă și acum, când îmi amintesc de ea. Eu am ascultat glasul Domnului Atotmilostivului și Făcătorul, care a grăit către mine trei cuvinte anume cu preacuratele Lui buze. Cuvintele acelea au umplut inima mea de dumnezeiască dulceață și mi-au umplut inima de focul dragostei dumnezeiești. Eu am simțit de la acel duhovnicesc foc cum mă topesc cu totul ca ceara”. Sfântul Andrei a dorit să o vadă și pe Sfânta Preacurata Stăpâna noastră, dar i s-a spus că ea nu se află atunci acolo, ci că a plecat pe pământ ca să scoată din necazuri pe cei urgisiți, și să aline durerile omenești.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 4 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)