Omul, a deprins zborul. L-a învățat ca pe o povață, l-a abordat cu sfială și l-a încercat cu timiditate, ca atunci când te afli cu adevărat în fața unei taine deținute doar de zei. Coborâtă din cer și intrată în lume ca izbândă umană. Iar zborul, ca într-o balanță cosmică, i-a devenit omului punte. I-a ținut de foamea aerului, s-a distilat în apa bună de la capătul drumului sub arșița zărilor, a zămislit în mintea lui un mod de viață, obișnuit în ultima sută de ani.
Fără zbor, lumea ar fi mai mică. Scurtă în distanțe și înceată în mișcări, greu de cuprins și imposibil de aflat în răgazul de vreme cât o viață de om. Poate de asta, poate tocmai pentru această taină acordată, uneori oamenii aeronavelor, oamenii și mașinile lor de zburat, mor. Mor, și gata.
Dar, nu acesta-i rostul. Rostul uman și orizontul zborului zac tocmai în steaua cu nimb ce se naște din împletitura gherghefului cusut cu migală și răbdare la lumina tainică a pasiunii. Nu poți călca peste drumurile neumblate ale cerului fără căldura pasiunii. Fără chemarea și tăria ce o degajă. Iar pasiunii, nimic nu-i poți opune. Doar lipsa ei.
Ocolul de melc al omului printre zăpoarele cerului adăpostește uneori câte o ironie amară, câte o lovitură de piatră a destinului - cădere în neființă și urcare la cer – câte o moarte de om. Roua lacrimilor stropește trupuri și sfințește fapte intrate sub pecetea vremii, trecutul se împarte în buchete cu soț, acoperite cu ceara curată a cunoașterii, ca într-o imortalizare de gală.
Acum, când trei vieți se depun pe altarul cutezanței umane și se petrec între cei ce recompun escadrilele din cer ale aviatorilor români, gândul se zbate a durere, iar inima plânge a neputință. În fața cerului. A puterii lui. A imensității sale pe care, pentru o vreme, au avut-o și ei – cei duși dintre noi –, sub picioare. La îndemână. Aproape.
Mintea adună în circumvoluțiuni de viață arhetipurile zburătorilor așa cum au fost ei. Direcți, egali, profesioniști. Oameni. Aureola traiectului lor se conturează pe cremenea cerului care, cu imensele-i forțe, zămislește aparent complicat, dar de o profunzime gingașă, legenda lor de oameni între oameni. De muritori.
Nu-s cuvintele destule. Nu-i loc de tânguire. Legătura se încheagă cu stropi fini de afecțiune, acolo unde realismul stă drept. Unde argintul înseamnă răbdare, bronzul este profunzime, iar aurul adună respect. Topite în vatra profesiei, numele lor proprii – piloții militari ai acestei țări – devin seva existențială a boltei cerești pe care spiritele se adună într-o stea. Ca o ofrandă ridicată zborului. Sub un destin lumesc.
Este vremea când sub creștetul capului se retopește magma cenușie în tipare niciodată la fel, pentru a putea realiza devenirea. Trecerea. Zbaterea și traiul. Totul. Pentru că în ciutura vieții și moartea are loc. Face parte din ea. Așa cum mâinile sunt surori, cum secundele recompun timpul, cum viețile dau sens morții. Ca ofrandă sau de drept, cu zbor cu tot, ne ducem și noi…
Ce am scris, a trecut.