Ploua…Ploua cu suflete pierdute și cu plânsete de copil…ploua cu implorarea unei lumi ce și-a pierdut rădăcinile și calea…Cerul care ne desparte de infinitul relativ intangibil ni-l apropia ca pe o imputare a efemerității…Trecutul năpădea prezentul – simțeam pe umeri apăsarea a mii de ani de suferință a străbunilor ce își dorm somnul etern în amintirea încețoșată a bătrânilor…sfâșietorul bucium se împletea cu doina într-o tăcere care pășea pe sufletele noastre ca un cortegiu de petale șterse de trandafiri amintind cu greu de o glorie apusă. Prezentul devenise atemporal, iar viitorul prea infinit.
Fiecare respirație era înghețată de un vânt călduț ce sfredelea conștiințe cu vârtejurile sale înșelătoare, infiltrând în simțuri teama de aparențele unui necunoscut atât de familiar poate…Un pas părea o încălcare a unei tăceri universal apăsătoare…pământul jilav șipotea ca un mic râu primind în moleculele sale sărutarea unui strop rupt din cer și soare.
Atmosfera plumburie absorbea cuvintele cum se pierde materia în găurile negre și deodată întreaga lume se înfrățea în încruntare si gând…nu mai exista singurătate – exista numai unisonul vibrațiilor sufletelor ce se contopeau toate într-un mare suflet universal…
Dar dacă oamenii nu mai știu, de fapt, comunica ? Dacă singurătatea din sufletul meu se oglindește și în vidul din al tău și nu ne mai putem înțelege ? Sufletul mi se frânse în mii de cioburi și am privit primul trecător în ochi…Intrigat, speriat, nepăsător, a plecat…și-a continuat mai departe drumul către un nou necunoscut…păstrându-și intact castelul de cleștar să îi înghețe finul tremolo al inimii.
Ah, de ar fi lumina să redea viața sufletelor noastre ! Tu, lumină, doar tu, pură, castă ca fecioară sfidând viața și moartea, tu arată-ne drumul spre sufletele din jur, spre înțelegerea acestei lumi, spre iubirea acestui Univers ! Căci tu singură aduci pe aripi de soare și lună argintată căldura și frumusețea fiecărei clipe trăite…în magie și joc, tu te ascunzi spre a ne transforma pe toți în Buni - în mai Buni…Picături fine ca mici cristale oglindind o lume în veșnică schimbare îmi înmuiau fiecare simț…Totul devenea atât de fluid…Am închis ochii și m-am așezat pe pământul negru și lipicios – el își păstrase lumina ascunsă în fiecare atom, îl simțeam fremătând noi vieți…
Deodată, revărsare de candid și angelic dans pe ritmuri cadențate de boare moale și catifelată…stafii atât de vii foșnind îmbrățișarea unui nou sfârșit de către un nou început, copacii trosneau într-un ritual încântat de ciclurile eterne ale vieții și morții…Iată Soarele înroșind crepuscular un cer ușor ca o părere…încălzind fiecare gânganie ce se strecoară din văgăuna ei spre a-i primi binecuvântarea.
“Salvarea noastră este în lumină!” cântă muțenia acestei lumi, asurzind prim iubire fiecare suflet…
“Salvarea noastră este în lumină!”