agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-03 | | Înscris în bibliotecă de Nicole Chinez Lecturile biblice (I) și Predica Cântarea întreit sfântă pe care o intonăm împreună cu îngerii după înăltarea noastră la cer exprimată simbolic de ritualul Intrării Mici, ne pregăteste pentru momentul culminant al Liturghiei Cuvântului: împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale. Paralelismul dintre Liturghia Cuvântului și Liturghia euharistică Între cele două părti ale Sfintei Liturghii, Liturghia Cuvântului și Liturghia euharistică, este un strâns paralelism, ambele având în centru împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul: Intrării Mici cu Evanghelia îi corespunde Intrarea Mare cu cinstitele daruri, mărturisirii de credintă din antifonul al II-lea (Unule Născut) - Crezul, rugăciunii și cântării trisaghionului - prima parte a anaforalei liturgice și cântarea "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot", rugăciunii de dinainte de citirea Evangheliei - epicleza, iar lecturilor biblice și în special citirii Evangheliei - împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Consumarea euharistică a cuvântului Părintii Bisericii ne atrag atentia asupra faptului că primirea cuvintelor dumnezeiesti reprezintă o împărtăsire la fel de reală cu Dumnezeu Cuvântul ca și primirea Sfintei Euharistii. "Să nu pierdem un singur cuvânt din Sfânta Evanghelie, subliniază Origen, căci, dacă atunci când vă împărtăsiti luati seama pe bună dreptate ca să nu cadă jos nici cea mai mică părticică, pentru ce să nu credeti că este rău a neglija un singur cuvânt al lui Hristos". Clement Alexandrinul (Stromatele 1, 1) arată că trebuie să ne hrănim cu semintele vieții care se găsesc în Scriptură așa cum ne împărtăsim cu Sfânta Euharistie iar Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Facere 6, 2) și Sfântul Grigorie Teologul (Cuvântarea 45, 16) vorbesc despre consumarea euharistică a cuvântului frânt în mod tainic. Cuvântul comunică viața dumnezeiască Domnul comunică viața sa dumnezeiască și înfăptuieste legământul Său cu noi nu numai prin Taina Sfintei Euharistii ci și prin cuvânt . Prin cuvânt lumea a fost adusă la existentă: "Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor" (Psalmul 32, 6) iar "pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă și prin apă" (II Petru 3, 5). Așa dar "prin credintă înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd"(Evrei 11,3). Cuvântul nu este o simplă informatie ci o energie a persoanei. Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt cu putere. El nu mijloceste omului idei ci comunică și descoperă pe Dumnezeu și lucrarea sa în lume, în istorie și asupra omului . Cuvântul divin se adresează fiecărui om oriunde și oricând și aceste cuvinte sustin viața noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele. Omul, primind și împlinind cuvântul revelat se mântuieste, adică îsi împlinește vocatia sa existentială: unirea cu Dumnezeu, intrarea în Împărătia cerurilor: "Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea și prisosinta răutătii, primiti cu blândete cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. Dar faceti-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi însivă"(Iacov 1, 21). Cuvântul divin curăteste, sfinteste, odihneste Cuvântul dumnezeiesc provine din energiile dumnezeiesti și pentru aceea el poate să curătească, să sfintească, să odihnească . "Acum voi sunteti curati, pentru cuvântul pe care vi l-am spus"(Ioan 15, 3) le zice Hristos ucenicilor înainte de patima Sa. Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază că întreaga Sfântă Treime lucrează curătirea prin cuvânt: Tatăl prin cuvântul Fiului cu puterea Sfântului Duh. "E ca și cum ar zice: Cu voi cei dintâi s-a înfăptuit de Tatăl, prin cuvântul Meu, modul curătirii spirituale prin Duhul și în Duhul. Căci lepădând tulburarea obisnuintelor desarte și a mortii lumesti, sunteti pregătiti spre rodirea plăcută lui Dumnezeu. (...) Căci nu mai trăiti în duh iudaic sau potrivit literei Legii (...) ci credeti că vă împliniti prin credinta sigură și vă străduiti să multumiti pe Dumnezeu prin facerea de bine. (...) Deci toți cei ce se vor strădui să se curătească vor fi ca voi". "Sfinteste-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul" ( Ioan 17, 17) se roagă Mântuitorul Tatălui iar Sfântul Petru ne îndeamnă să ne curătim și noi sufletul prin ascultarea de adevăr (I Petru 1, 22). Provenind din energiile dumnezeiesti "cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascutit decât orice sabie cu două tăisuri, și pătrunde până la despărtitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii"(Evrei 4, 12). "Căci pătrunzând în adâncurile fiecărui suflet și având, ca Dumnezeu, descoperit scopul ascuns în fiecare, înfăptuieste prin lucrarea Duhului tăierea tuturor miscărilor noastre zadarnice" . Iisus Hristos este Cuvântul dumnezeiesc întrupat La "plinirea vremii" (Galateni 4, 4) Cuvântul dumnezeiesc, "Cuvântul purificator, Cuvântul cel mântuitor, Izvorul cel de viată făcător" s-a arătat în lume prin întruparea Fiului. Dumnezeu Tatăl S-a revărsat prin graiul Fiului Său, ca oamenii să cunoască întelepciunea, iubirea desăvârsită pentru om dar și calea spre El . Si astfel "după ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părintilor nostri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile; Care, fiind strălucirea slavei și chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârsit, prin El însusi, curătirea păcatelor noastre, a sezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte"(Evrei 1, 1-3). Hristos ni se dăruieste prin cuvintele Sale Cuvintele lui Hristos sunt cuvinte ale Cuvântului ipostatic suprem, "sunt ca niste vehicule ale energiilor Sale necreate, ca expresii ale Subiectului divin care ni se dăruieste prin ele" . De aceea "cuvântul Lui era cu putere" (Luca 4, 32) alungând demonii (Matei 8, 8; 8,16; Luca 7, 7), vindecând (Matei 8, 16; Luca 4, 36) și chiar înviind din morti (Luca 7, 14; Marcu 5, 41; 8, 54; Ioan 11, 43). "Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (Ioan 8, 51) căci "cuvintele mele duh sunt și viată" (Ioan 6, 23). Cuvântul Domnului este dătător de viată vesnică pentru cel ce îl primeste cu credintă și îsi arată dragostea fată de Hristos prin împlinirea lui (Ioan 14, 23). Mântuitorul ne atrage atentia prin pilda semănătorului să ne facem sufletul ogor roditor pentru cuvântul Lui fără a lăsa ca grijile lumesti, bogătia și plăcerile lumii acesteia să-l înăbuse (Luca 8, 5-15). Cuvântul divin se revarsă și rămâne lucrător în sufletele care i se deschid, se odihneste acolo, remarcă Origen. Sfânta Liturghie este cadrul cel mai potrivit pentru primirea cuvântului dumnezeiesc Duhul Sfânt este cel care dă putere cuvintelor Cuvântului făcându-le vii și lucrătoare în sufletul nostru. "Numai venind în noi deplin prin Duhul Sfânt cuvintele Domnului ne devin întelese prin experienta interioară a vieții în Dumnezeu" . Sfânta Liturghie creează cadrul cel mai potrivit pentru primirea cuvintelor Domnului pentru că aici Duhul Sfânt îl face prezent pe Mântuitorul. Lecturile biblice duc la prezenta reală a Cuvântului lui Dumnezeu, la întâlnirea cu El, la împărtășirea cu El prin cuvintele Sale. Împărtăsirea prin cuvânt ne pregăteste pentru împărtășirea cu Sfintele Taine Împărtăsirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt nu exclude ci, dimpotrivă, presupune împărtășirea euharistică cu Trupul și Sângele Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu citit din Sfânta Scriptură, arată Nicolae Cabasila, "ne pregăteste și ne curătă în prealabil, înainte de marea sfintire a dumnezeiestilor Taine" . Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă sub formă de rugăciune înaintarea noastră în Liturghie, condusi de Hristos, de la primirea și înțelegerea cuvintelor Sale la ospățul euharistic: "Vino, Cuvinte al lui Dumnezeu, vrednic de laudă; dă-ne revelatia cuvintelor Tale pe măsura puterilor noastre și, ridicând grosimea vălului, arată-ne, Hristoase, frumusetea lucrurilor inteligibile. Apucă mâna noastră dreaptă și "condu-o pe drumul poruncilor Tale"(Psalmul 118, 35), "du-o la cortul cel minunat până la casa lui Dumnezeu, printre strigăte de bucurie și de laudă și multime veselă"(Psalmul 41, 5) ca și noi să fim vrednici, prin lauda exprimată în faptele noastre și bucuria manifestată în contemplarea noastră, să atingem locul cel negrăit al ospătului și să ne desfătăm prin cântări tainice în unire cu cei care sărbătoresc praznicul cel duhovnicesc" Lecturile biblice (II) Împărtăsirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, consumarea euharistică a cuvântului dumnezeiesc, se împlinește în cadrul unui ritual care a evoluat în decursul timpului. Cunoasterea istoriei și semnificatiei acestui ritual ne va ajuta să-l trăim deplin. Dăruirea reciprocă a păcii pregăteste adunarea euharistică pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu Binecuvântarea "Pace tuturor!", rostită de către protosul (întâi-stătătorul) adunării euharistice (episcop sau preot) după adunarea în Biserică a clerului și credincioșilor, a însemnat, secole de-a rândul, începutul Sfintei Liturghii. Astăzi marchează începutul părtii centrale a Liturghiei Cuvântului. Atentionati de îndemnul diaconului "Să luăm aminte!", credincioșii răspund binecuvântării "Pace tuturor!" cu cuvintele "Si duhului tău!". Această dăruire reciprocă a păcii pregăteste adunarea euharistică pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu, căci numai un suflet care a dobândit pacea poate deveni ogor roditor pentru sământa cuvântului (Luca 5, 15). Rostind "Pace tuturor!" protosul nu face un simplu îndemn adunării ci, în puterea Duhului Sfânt, dăruieste cu adevărat, precum apostolii, pacea lui Hristos celor ce sunt vrednici de aceasta: "Si de va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce la voi"(Luca 10, 6). Este pacea pe care Mântuitorul Însusi a dăruit-o ucenicilor Săi spunându-le: "Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoseze" (Ioan 14, 27). Chiar mai mult, această dăruire a păcii îl face prezent, în Duhul Sfânt, pe Hristos în noi căci "pacea este Însusi numele lui Hristos, este El Însusi". Având pacea lui Hristos în suflet, pe El Însusi în mijlocul nostru, putem primi spre hrană duhovnicească cuvântul dumnezeiesc cuprins în Sfânta Scriptură. În secolele VII-VIII se renuntă la lecturile din Vechiul Testament La început lecturile biblice de la Sfânta Liturghie cuprindeau, pe lângă Apostol și Evanghelie, și fragmente din Vechiul Testament, mai precis din Lege și Prooroci (inclusiv din cărtile lui Iisus Navi, Judecători, Regi, Cronici, Iov și cărtile lui Solomon) după cum aflăm din Constitutiile Apostolice. Această rânduială este confirmată de scrierile Sfintilor Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și Maxim Mărturisitorul. Din secolul al IV-lea lecturile din Vechiul Testament se reduc la o singură paremie din profetii, iar în secolele VII-VIII, concomitent cu introducerea antifoanelor, sunt abandonate cu totul. În aceeasi perioadă Biserica interzicea, prin canonul 82 al Sinodului Quinisext tinut în anul 682, reprezentarea simbolică a lui Hristos în icoană, sub chipul unui miel. Argumentul invocat de sinodali și anume că "onorăm figurile și umbrele - ca pe niste simboluri și închipuiri ale Bisericii, dar preferăm harul și adevărul, primind acest adevăr ca împlinire a Legii" a dus probabil și la renunțarea la lecturile profetice (figuri și umbre) și concentrarea pe scrierile nou-testamentare care ne descoperă harul și adevărul. Totusi, până în zilele noastre, ultima paremie citită la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia din Joia Mare, Sâmbăta Mare, Ajunul Nasterii Domnului și a Bobotezei, reprezintă o rămăsită a vechilor lecturi vechi-testamentare . Renuntarea la citirile din Vechiul Testament au dus la o sărăcire a slujbei și a cultului în general având ca efect o ignorantă destul de mare a credincioșilor ortodocși în ceea ce priveste această parte importantă a Sfintei Scripturi. Prochimenul a fost, la origine, un psalm cântat responsorial Lectura profetiei din Vechiul Testament era urmată de cântarea responsorială a unui psalm. În cântarea responsorială, folosită aproape exclusiv în cult până în secolul al IV-lea, cântăretul dădea tonul și conducea cântarea, după fiecare stih intonat de el credincioșii cântând răspunsul care consta într-un verset din psalm sau o formulă doxologică (Aliluia). Prochimenul asezat înaintea Apostolului, alcătuit dintr-un singur stih și din răspuns, este ceea ce a rămas în zilele noastre din vechiul psalm cântat responsorial. Rânduiala slavă de intonare a prochimenului păstrează cântarea responsorială. Astfel, după ce cântăretul anuntă glasul și cântă răspunsul, corul repetă răspunsul. Cântăretul cântă stihul, corul repetă răspunsul. Cântăretul cântă prima parte a răspunsului iar corul conținuă cântarea acestuia. Rânduiala grecească și românească a simplificat executia prochimenului până la simpla recitare a stihului și a răspunsului de către cântăret. Sinteză a vechiului psalm, prochimenul este astăzi o introducere în tematica lecturilor care vor urma și în special a Apostolului. De aceea el trebuie primit cu toată atentia și ar fi bine să fie luat în seamă și la alcătuirea predicii. Noul Testament, cu exceptia Apocalipsei, este citit integral în decursul unui an liturgic După prochimen cântăretul anuntă locul de unde se va citi. Acest obicei este vechi, fiind menționat și de Sfântul Ioan Gură de Aur: "Si suindu-se lectorul (în amvon) spune mai întâi a cui este cartea". Credinciosii pot astfel înțelege mai bine ceea ce se va citi și se pot familiariza cu cărtile Sfintei Scripturi. Exclamatiile "Întelepciune!" și "Să luăm aminte!" rostite de diacon (sau de preot în lipsa acestuia) înainte, respectiv după anuntarea locului de unde se va citi, au ca scop provocarea atentiei credincioșilor la lecturi. Ele ne aduc aminte faptul că Apostolul însusi ne vorbeste, acum și aici, în adunarea euharistică, prin scrierile sale. Lecturile cunoscute sub numele de Apostol sunt fragmente din Faptele Apostolilor, Epistolele pauline și Epistolele sobornicesti. Aceste cărti sunt citite integral în decursul unui an liturgic, începând cu cartea Faptele Apostolilor, lecturată de la Pasti până la Cincizecime încă din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur . Apocalipsa este singura carte a Noului Testament din care nu se citeste la Sfânta Liturghie datorită caracterului ei simbolic și acceptării mai târzii în canonul biblic. Ar fi de dorit o regulă mai elastică a lecturilor biblice În zilele noastre regula citirii scrierilor nou testamentare este clar stabilită. Pericopele apostolice sunt cuprinse, în ordinea citirii lor, în cartea numită Apostol pe care cântărețul o foloseste la strană, iar pericopele evanghelice sunt cuprinse, tot în ordinea citirii, în cartea de slujbă numită Evanghelie, aflată pe Sfânta Masă. La această regulă de citire s-a ajuns treptat, de-a lungul secolelor, la început aplicându-se, în general, principiul citirii conținue a Sfintei Scripturi, adică lecturile erau conținuate din locul în care fuseseră lăsate la Liturghia precedentă. În acelasi timp, protosul avea o mare libertate în alegerea pericopelor ce urmau a fi citite. Regula actuală s-a cristalizat în mediul monahal, în conditiile slujirii zilnice a Sfintei Liturghii. În cazul vieții parohiale, când Sfânta Liturghie se slujeste numai duminica și în sărbători, eventual miercurea și vinerea, aplicarea acestei reguli stricte în ceea ce priveste lecturile scripturistice face ca o mare parte a Noului Testament să rămână ascunsă credincioșilor obisnuiti. Necunoasterea Sfintei Scripturi de către multi ortodocși se datorează și acestui fapt. Ar fi de dorit ca fiecare credincios să suplinească această lipsă prin citirea particulară a Bibliei, preferabil chiar după regula stabilită de Biserică pentru lecturile de la Sfânta Liturghie. Dar oare câti dintre noi facem acest lucru? Si, pe de altă parte, să nu uităm că Sfânta Liturghie creează cadrul cel mai potrivit pentru primirea cuvintelor Domnului pentru că aici Duhul Sfânt îl face prezent pe Mântuitorul. De aceea cred că ar fi oportun ca autoritatea bisericească să ia în considerare posibilitatea elaborării unei reguli mai elastice în ceea ce priveste lecturile biblice, regulă care să permită și accesul credincioșilor care participă la Sfânta Liturghie doar în duminici și sărbători la toate textele scripturistice rânduite a fi citite în cult. Lecturile biblice (III) Citirea fragmentului din scrierile apostolice, cunoscut sub numele generic de Apostol, ne pregăteste pentru primirea cuvântului lui Hristos cuprins în Sfânta Evanghelie deoarece învătătura apostolilor reprezintă înțelegerea adevărată și completă a învătăturii lui Hristos. Cântarea Aliluia exprimă bucuria întâlnirii cu Dumnezeu Lectura Apostolului era succedată, în vechime, de cântarea Aliluia intonată amplu, având ca stih un verset din psalmi. Aliluia este o expresie liturgică ebraică de bucurie și de slăvire a lui Dumnezeu întâlnită frecvent în psalmi, care se traduce prin "Lăudati pe Dumnezeu!". Este cântarea vesniciei, cântarea de laudă ce i se aduce lui Dumnezeu în Împărătia Sa: "Am auzit, în cer, ca un glas puternic de mulțime multă zicând: Aliluia! Mântuirea și slava și puterea sunt ale Dumnezeului nostru!" (Apoc. 19, 1). Cântarea Aliluia de după Apostol este, la origine, o cântare melismatică, adică o piesă în care pe primul plan este melodia, o cântare menită să creeze o atmosferă favorabilă înăltării sufletului către Dumnezeu. Ea exprimă bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, "trăirea slujirii divine ca un contact real cu transcendentul, ca o intrare în realitatea supralumească a Împărătiei" . Cântarea Aliluia se împleteste cu cădirea În timpul cântării Aliluia este locul originar și firesc al cădirii de dinainte de Evanghelie, simbolismul și lucrarea cântării împletindu-se cu cele ale cădirii. Tămâia care arde transformându-se în "miros de bună mireasmă duhovnicească" ce se înaltă la cer exprimă jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu. "Nu există religie, în care ideea și actul de jertfă să nu reprezinte sâmburele întregii ei vieti� Jertfa se descoperă a fi actul de deschidere și comunicare, de împlinire prin dăruire� Exprimând fiinta religiei, jertfa exprimă în acelasi timp conditia fundamentală a omului" . Omul însusi trebuie să se jertfească, să ardă duhovniceste dăruindu-se lui Dumnezeu ca "miros de bună mireasmă duhovnicească". "Jertfa în substanta ei spirituală e iubire. Iubire inspirată direct de Autorul ei și înteleasă ca dispozitie lăuntrică de a te dărui, de a-ti oferi energia, bunurile și, dacă este nevoie, chiar și viața, ca dar și ofrandă plină de recunostintă lui Dumnezeu" . Sfântul Chiril al Alexandriei sublinia faptul că nu putem intra la Tatăl și, implicit, nu Îl putem cunoaste decât în stare de jertfă curată. Cădirea, pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului lui Dumnezeu, este deci, în acelasi timp, o jertfă adusă lui Dumnezeu, o mărturisire a prezenței Sale în mijlocul nostru și un îndemn la propria noastră jertfire duhovnicească. Mirosul aparte al tămâiei împreună cu cântarea melismatică a laudei lui Dumnezeu ne ajută să Îi simtim prezenta și să ne înăltăm la El. Mutarea cădirii din timpul cântării Aliluia afectează trăirea liturgică În zilele noastre cântarea melismatică a fost înlocuită, în general, cu rostirea recitativă de către cântăret a cuvântului Aliluia (de trei ori), renuntându-se la stih, desi acesta este indicat în conținuare de cartea de slujbă. Ca urmare cădirea a fost mutată în timpul citirii Apostolului. Aceste schimbări, făcute probabil din dorinta de scurtare a slujbei, au avut însă efecte negativ asupra trăirii liturgice. Unul dintre cele mai evidente este scăderea atentiei credincioșilor fată de textul apostolic. Dacă luăm în considerare și faptul că acest text este destul de putin folosit în predică și că uneori este cântat aproape neinteligibil, înțelegem de ce Apostolul a devenit, în multe cazuri, un element decorativ al slujbei, fără impact asupra credincioșilor. Sesizând acest lucru, Mitropolitul Andrei Saguna a hotărât mutarea cădirii în timpul trisaghionului, practică ce se respectă până azi în multe parohii din Ardeal. Desi are avantajul de a favoriza ascultarea cu atentie a Apostolului de către credincioși, cădirea din timpul trisaghionului îsi pierde sensul de pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu prin cuvântul Evangheliei și, pe de altă parte, perturbă desfăsurarea normală a actiunii liturgice. Având în vedere toate cele spuse mai sus, revenirea la cântarea melismatică Aliluia și la cădirea în timpul ei este posibilă și benefică pentru trăirea deplină a Sfintei Liturghii. Rugăciunea de dinainte de Evanghelie este epicleza Liturghiei Cuvântului Rugăciunea de dinainte de Evanghelie a fost introdusă în Sfânta Liturghie în secolul al X-lea fiind împrumutată din rânduiala palestiniană a Utreniei sărbătorilor unde era citită cu voce tare . La început rugăciunea era citită cu voce tare și la Liturghie deoarece se referă la toți credincioșii, nu numai la clerici, pregătindu-i pentru primirea cuvântului evanghelic. Ea este o adevărată epicleză scripturistică în care cerem prefacerea tainică a Scripturii în Cuvântul lui Dumnezeu care se dă ca hrană . Să analizăm această rugăciune încercând să pătrundem bogătia învătăturilor ei: "Străluceste în inimile noastre, Iubitorule de oameni Stăpâne, lumina cea curată a cunoasterii dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegere evanghelicelor Tale propovăduiri." Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât în măsura în care se descoperă El Însusi luminându-ne inima cu lumina cunostintei Sale și deschizându-ne ochii gândului spre înțelegerea Evangheliei. Apostolii însisi nu au înteles sensul adânc al cuvintelor pe care Hristos li le-a grăit pe când era cu ei până ce nu le-a deschis El mintea, după înviere, ca să priceapă Scripturile (Luca 24, 45). Cu atât mai mult nu vom înțelege nici noi Scriptura până când nu ne va lumina Duhul Sfânt. Studiind Biblia numai cu armele stiintei și întemeindu-ne numai pe propriile noastre puteri, putem ajunge la mari rătăciri. Aceasta este cauza pentru care mii de secte, cu învătături diferite, se revendică a fi întemeiate pe Biblie. Pe de altă parte, critica rationalistă a ajuns să disece și să mutileze Scriptura arogându-si dreptul de a hotărî ce este și ce nu este autentic în Biblie. Rugăciunea de dinainte de Evanghelie ne descoperă atitudinea ortodoxă fată de Sfânta Scriptură. Înainte de a citi din ea noi cerem lumina cunostintei de la Dumnezeu cel Întrupat Care este El Însusi Lumina: "Iarăsi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții"(Ioan 8, 12). Duhul Sfânt este cel care face să strălucească în inimile noastre lumina cunostintei lui Dumnezeu:: "Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăta toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan 14, 26). Duhul Sfânt s-a pogorât în Biserică la Cincizecime făcându-L prezent pe Cuvântul și călăuzindu-ne la tot adevărul. De aceea numai cei care rămân în Biserică și primesc cu smerenie cuvântul lui Dumnezeu sunt luminati de Duhul Sfânt și Îl pot cunoaste pe Dumnezeu. Dumnezeu ni se descoperă luminându-ne inima nu pentru a ne satisface curiozitatea ci pentru a ne face să înțelegem iubirea Sa fată de noi și slava la care suntem chemati: "Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul întelepciunii și al descoperirii, spre deplina Lui cunoastere, și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeti care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogătia slavei mostenirii Lui, în cei sfinti, și cât de covârsitoare este mărimea puterii Lui fată de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem" (Efeseni 1, 17-19). Înțelegerea acestor realităti trebuie să ne responsabilizeze spre angajarea într-o viată duhovnicească, după cum cerem, în conținuare, în rugăciune: "Pune în noi și frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vietuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta." Viata duhovnicească este o viată călăuzită de Duhul Sfânt. Ea presupune eliberarea de poftele trupesti, despătimirea, și străduinta de a cunoaste și a împlini voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu o descoperim în poruncile sale care trebuie să devină legea vieții noastre. Păzind poruncile Lui și făcând cele bine-plăcute Lui orice cerem primim de la El (I Ioan 3, 22). Așa dar, de Evanghelie trebuie să ne apropiem nu cu o curiozitate sterilă ci cu dorinta de a afla și împlini voia lui Dumnezeu fată de noi exprimată în poruncile Sale. Rugăciunea se încheie cu reafirmarea credintei că Hristos este luminarea noastră, potrivit îndemnului Său: "Cât aveti Lumina, credeti în Lumină, ca să fiti fii ai Luminii"(Ioan 12, 36): "Că Tu esti luminarea sufletelor și a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, și tie slavă înăltăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și bunului și de viată făcătorului Tău Duh, acum și pururi și în vecii vecilor." Cât de important ar fi să audă și credincioșii această rugăciune rostită cu voce tare înainte de fiecare citire a Evangheliei la Sfânta Liturghie și să învete astfel modul în care trebuie să se apropie de Scriptură și finalitatea studierii ei, pecetluind rugăciunea cu răspunsul Amin!. Lecturile biblice (IV) Întâi-stătătorul de drept al oricărei slujbe este, în eparhia sa, episcopul. Liturghia deplină presupune unirea în slujire a preotilor, diaconilor și credincioșilor în jurul episcopului. Imposibilitatea practică a împlinirii acestui lucru în fiecare parohie a dus la delegarea de către episcop a preotilor ca întâi stătători ai adunărilor euharistice locale. Sfânta Liturghie, în forma sa de astăzi cuprinsă în Liturghier, este astfel structurată încât să fie slujită de către preot împreună cu diaconul și credincioșii. Factori mai mult sau mai putin obiectivi fac însă ca în majoritatea bisericilor diaconii să lipsească. Desigur "validitatea" nu este afectată dar slujba îsi descoperă cu mult mai multă putere frumusetea și semnificatia atunci când slujeste și diaconul. Astfel dialogul dintre preot și diacon de dinainte de citirea Evangheliei aruncă o nouă lumină asupra momentului central al Liturghiei Cuvântului atrăgând atentia adunării euharistice asupra a ceea ce va urma. Duhul Sfânt este invocat pentru a da putere propovăduirii cuvântului Tipicul prevede ca diaconul, primind Sfânta Evanghelie de la preot și iesind prin sfintele usi, să ceară binecuvântarea preotului rostind: "Binecuvintează, părinte, pe binevestitorul Sfântului Apostol și Evanghelist (N)". Această cerere ni-l descoperă pe diaconul care va citi Sfânta Evanghelie ca pe un evanghelist (binevestitor) care conținuă lucrarea de propovăduire a sfintilor apostoli și evanghelisti. Binecuvântarea preotului subliniază conținuitatea propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu mărturisind unitatea în rugăciune cu autorii Sfintelor Evanghelii: "Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului, întru tot lăudatului Apostol și Evanghelist (N) să-ti dea tie, celui ce binevestesti, cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos". Este o rugăciune către Dumnezeu Tatăl prin care este invocat Duhul Sfânt pentru a da putere cuvântului (mai precis pentru a da putere propovăduirii cuvântului după cum reiese din originalul grecesc) spre plinirea Evangheliei lui Hristos adică spre a face să rodească cuvântul în inimile celor care îl vor auzi: "Iar sământa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul si-l înțelege, deci care aduce rod și face: unul o sută, altul saizeci, altul treizeci" (Matei 13, 23). Atentia este provocată asupra citirii ce va urma Urmează trei îndemnuri distincte adresate adunării euharistice: "Întelepciune, drepti, să ascultăm Sfânta Evanghelie!". "Întelepciune" este o exclamatie care are ca scop principal provocarea atentiei asupra a ceea ce va urma. În timpul Sfintei Liturghii acest îndemn este rostit în mai multe rânduri de către preot sau diacon deoarece " putere uitării e mare și nici una dintre slăbiciunile omenesti nu pune, așa de des și așa de usor stăpânire pe om ca aceasta. Noi însă trebuie să stăm și să luăm parte la slujbă, la cântările și la ceremoniile ei cu gânduri cuviincioase dacă vrem să nu luăm degeaba parte la ele și să ne pierdem timpul în zadar. De aceea (...) e necesară o reamintire din afară de noi pentru ca să putem pune iarăsi stăpânire pe gândul nostru, care e necontenit furat de uitare și ademenit spre desartele griji". Respectul ne impune să stăm în picioare înaintea lui Dumnezeu "Drepti!" este un îndemn foarte concret cu privire la pozitia corpului nostru în timpul citirii Sfintei Evanghelii și anume ridicati în picioare, Apostolul putând fi ascultat și sezând. După cum arată Sfântul Nicolae Cabasila, statura dreaptă a corpului, în picioare, este tinuta celor ce se roagă, cea dintâi dovadă a râvnei noastre . Este pozitia de rugăciune caracteristică omului biblic și primilor creștini atât în ceea ce priveste rugăciunea particulară cât și pe cea comunitară, în biserică . Statul în picioare este expresia trupească a profundului nostru respect fată de Dumnezeu în fata Căruia chiar și îngerii stau în picioare. Atitudinea exterioară nu exprimă doar atitudinea interioară ci ea actionează nemijlocit asupra acesteia transmitând sufletului starea de respect și evlavie. De aceea, în mod traditional, în bisericile ortodoxe se stă în picioare, scaunele fiind rezervate celor neputinciosi. Omului modern, obsedat de confort, îi este greu să înteleagă importanta efortului de a sta în picioare în fata lui Dumnezeu. Ca urmare, Bisericile occidentale au introdus, încă de demult, băncile. În ultimul timp au început să se înmultească și în bisericile ortodoxe scaunele. În Ardeal, sub inluentă greco-catolică au pătruns chiar băncile, fapt care uneori perturbă buna desfăsurare a slujbelor. Astfel nu de putine ori ne este dat să vedem în urma îndemnului foarte concret "Drepti!" credincioșii îndeplinind exact actul opus și anume asezându-se în bănci. Îndemnul următor: "Să ascultăm Sfânta Evanghelie!" ne arată motivul pentru care trebuie să ne ridicăm în picioare și să fim atenti. În acelasi timp ne atrage atentia asupra momentului culminant al Liturghii Cuvântului: împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul prin ascultarea cuvântului Său. Numai un suflet plin de pace se deschide cuvântului lui Dumnezeu "Pace tuturor!" rosteste din nou preotul dăruind pacea lui Hristos iar credincioșii răspund "Si duhului tău!". Numai într-un suflet plin de pace, netulburat de gânduri lumesti dusmănoase, de ură, de amintiri neplăcute, de griji străine de Dumnezeu, poate pătrunde adânc și rodi cuvântul Evangheliei. Este anuntat apoi locul de unde se va citi iar credincioșii, în asteptarea cuvântului dumnezeiesc exclamă "Slavă Tie Doamne, slavă Tie!" salutând cu bucurie prezenta lui Hristos care vine să ne învete și să ni se împărtăsească prin cuvintele Sale. Un ultim îndemn "Să luăm aminte!" precede citirea Evangheliei. Cuvântul vine din realitatea eshatologică a Împărătiei lui Dumnezeu Sfânta Evanghelie, ca de altfel și Apostolul, a fost întotdeauna citită solemn, cu accente variate care scot în evidentă ideea textului și, în acelasi timp, încadrează textul Noului Testament în slujbă. "Evanghelia nu se citeste critic, rece, iscoditor, cu porniri de îndoială în cele citite, ci cu simtirea că suntem ridicati într-o altă zonă; se citeste în duh de laudă, doxologic, într-o bucurie sărbătorească pentru ceea ce ne-a dat și ne dă Dumnezeu". Citirea recitativă a Evangheliei și Apostolului ca și plasarea acestora în contextul cântării Aliluia și a trisaghionului ne arată modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în Biserică venind nu pur și simplu din trecut ca o carte și un canon fixat ci mai ales din realitatea eshatologică a Împărătiei lui Dumnezeu. Recitarea liturgică trebuie să reliefeze textul Până prin secolul al XIII-lea textele pericopelor evanghelice și apostolice erau însoțite de semne specifice ecfonetice care indicau modalitatea în care trebuiau citite, semne a căror semnificatie nu mai este de mult cunoscută. În prezent recitarea liturgică este lăsată în seama cititorilor dar câteva reguli minimale trebuie avute în vedere și anume: * linia melodică să nu fie învolburată de melisme; * recitativul trebuie în primul rând să reliefeze textul; * pacea să definească actul interpretativ. Încheindu-se citirea Sfintei Evanghelii poporul înaltă din nou cântarea de slavă mărturisind prezenta lui Hristos în mijlocul nostru Preotul îi binecuvintează în semnul sfintei cruci cu Evanghelia care are pe ea icoana Învierii arătând prin aceasta că prin cruce s-a ajuns la înviere iar învierea a încununat lucrarea Cuvântului întrupat pentru noi. Predica Dumnezeu Cuvântul ne vorbeste și ni se împărtăseste prin cuvânt în prima parte a Sfintei Liturghii numită, pentru aceasta, Liturghia Cuvântului. Dar această împărtăsire nu se realizează numai prin citirea cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură ci și prin actualizarea acestuia în adunarea euharistică prin predică. În Biserica primară predica era rostită imediat după lecturile din Sfânta Scriptură Încă de la început predica liturgică era rostită imediat după lecturile din Sfânta Scriptură. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, în cea mai veche descriere a Sfintei Liturghii păstrată până astăzi, alcătuită la jumătatea secolului al II-lea după Hristos, arată că după adunarea creștinilor pentru săvârsirea Sfintei Liturghii "se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) și scrierile profetilor (Vechiul Testament n. n.) câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcop sau preot n.n.) tine un cuvânt prin care sfătuieste și îndeamnă la urmarea acestor învătături". Din Constitutiile Apostolice aflăm că uneori se tineau chiar mai multe predici: "Preotii să povătuiască pe credincioși, fiecare din ei pe rând, nu toți deodată, iar la urmă episcopul" . Diverse referinte ulterioare din scrierile Părintilor și Scriitorilor bisericesti (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur etc.) ne încredintează că predica era rostită imediat după lecturile biblice. Predica mărturiseste că Cuvântul lui Dumnezeu a fost auzit, primit și înteles Este adevărat că asezarea predicii după lecturile biblice se explică într-o anumită măsură și prin preluarea, în cadrul Liturghiei Cuvântului, a structurii serviciului divin de la sinagogă care consta în rugăciuni, cântări de psalmi, citiri biblice și predică. Dar acestei structuri i s-a dat o cu totul altă încărcătură astfel încât argumentele principale pentru rostirea predicii imediat după lecturile biblice tin de esenta Liturghiei. De aceea este important să înțelegem mai întâi care este sensul predicii în Liturghie. Predica trebuie să fie o Omilie adică să se întemeieze pe textele biblice (Evanghelie si/sau Apostol) citite la Liturghia respectivă. Ea poate lua forma concretă a omiliei exegetice (explicarea verset cu verset a pericopei citite) sau a omiliei tematice, dezvoltând o temă extrasă din textul biblic citit. Dar omilia nu este o simplă explicare a unui pasaj din Scriptură ci actul sacramental al împărtăsirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul Său hirotonit, adunării euharistice "nu în cuvinte de înduplecare ale întelepciunii omenesti ci în adeverirea Duhului și a puterii" (I Corinteni 2, 4) . Scopul predicii este de a împărtăsii adunării Bisericii, în locul și timpul concret în care se săvârseste Sfânta Liturghie, cuvântul unic pe care Tatăl l-a vestit lumii prin Fiul Său. Predica mărturiseste astfel că Cuvântul a fost auzit, primit și înteles, esenta ei constând tocmai în legătura vie cu Evanghelia care s-a citit. Ea este asadar o conținuare firească a lecturilor biblice formând împreună cu acestea momentul central al Liturghiei Cuvântului, împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Predica face și legătura între Cuvânt și Taină, între Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică, pregătind credincioșii pentru împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Mutarea predicii se datorează scăderii evlaviei În decursul timpului predica a fost mutată la priceasnă, după împărtășirea preotului, sau chiar la sfârsitul Liturghiei. Această mutare s-a făcut pe fondul scăderii evlaviei și a râvnei credincioșilor, din motive care nu numai că nu tin de logica internă a Sfintei Liturghii ci uneori chiar o contrazic. Se încerca astfel retinerea cât mai mult la slujbă a credincioșilor, stiut fiind faptul că, încă din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, unii dintre acestia plecau după ascultarea predicii. Pe de altă parte se căuta a-i ajuta pe cei care ajungeau mai târziu la slujbă să nu piardă predica. Predicarea la priceasnă contrazice logica internă a Sfintei Liturghii Disparitia împărtăsaniei generale a credincioșilor a lăsat un gol pe care predicarea la priceasnă încearcă să-l umple înlocuind cuminecarea cu Trupul și Sângele Domnului cu împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul prin predică. Dar aceasta contrazice logica desfăsurării actului liturgic deoarece împărtășirea prin cuvânt este centrul Liturghiei Cuvântului, cele două modalităti de împărtăsire cu Hristos, prin cuvânt, respectiv cu Însusi Trupul și Sângele Său, neexcluzându-se și neînlocuindu-se ci presupunându-se reciproc, împărtășirea prin cuvânt fiind o pregătire pentru împărtășirea cu Sfintele Taine. Chiar și atunci când credincioșii se împărtăsesc cu Sfintele Taine, predicarea la priceasnă nu se justifică ca o pregătire imediată pentru cuminecare. Rânduiala Liturghiei ne arată că imediat înainte de împărtășirea credincioșilor se cântă chinonicul (imnul împărtăsirii) și se rostesc rugăciuni speciale, acte menite să îi ajute pe credincioși să se adune în sine cercetându-si sufletul și pregătindu-se astfel pentru întâlnirea cu Hristos. Predicii, ca pregătire pentru împărtăsire îi este rezervat un alt context, în cadrul Liturghiei Cuvântului. În favoarea predicării la priceasnă s-a încercat să se argumenteze prin aceea că preotul care tocmai s-a împărtăsit poartă plenitudinea vieții lui Hristos în el fiind un hristofor, un purtător al lui Hristos euharistic. Dar preotul este un hristofor și înainte de a se împărtăsi la Liturghia respectivă pentru că el s-a împărtăsit de atâtea ori până atunci. Si chiar la acea Liturghie el s-a împărtăsit cu Dumnezeu Cuvântul prin lecturile biblice și, de aceea, imediat după primirea cuvântului lui Dumnezeu din Apostol și Evanghelie este momentul de a-l împărtăsi adunării euharistice ca mărturisire a primirii și înțelegerii lui de către Biserică. Remarcăm de asemenea paralelismul dintre cele două părti ale Sfintei Liturghii și în această privintă: preotul, după ce se împărtăseste la Liturghia Cuvântului cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, îl împărtăseste adunării euharistice prin predică iar, la Liturghia Euharistică, după ce se împărtăseste cu Trupul și Sângele Domnului, îi împărtăseste și pe credincioși cu Sfintele Taine. Predicarea la sfârsitul Liturghiei nu mai este un act sacramental Mutarea predicii la sfârsitul Liturghiei este privită ca un efect al scăderii calitătii acesteia. O predică slabă ajunge chiar să conturbe uneori desfăsurarea slujbei și de aceea s-a considerat că este preferabil să fie rostită la sfârsit. Acest motiv nu justifică însă mutarea. Scotând predica din contextul Sfintei Liturghii și asezându-o după momentul cuminecării aceasta îsi pierde calitatea de act sacramental, de împărtăsire cu cuvântul lui Dumnezeu, devenind o simplă cuvântare. Constatarea existentei unei crize a predicii nu trebuie să ducă la eliminarea predicii din Liturghie ci la reconsiderarea actului predicatorial, la căutarea mijloacelor prin care predica poate fi cu adevărat actul sacramental al împărtăsirii cuvântului Tatălui de către Fiul Său preaslăvit, Iisus Hristos, prin predicatorul Său hirotonit, adunării euharistice. Urmările mutării predicii spre sfârsitul Liturghiei sunt negative Potrivit cuvintelor Mântuitorului "fiecare pom se cunoaste după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini și nici nu se culeg struguri din spini" (Luca 6, 44). Dincolo de orice argument s-au remarcat urmările mutării predicii fie la priceasnă fie la sfârsitul Liturghiei: micsorarea interesului credincioșilor pentru comentarea pericopelor biblice, ignoranta în privinta Scripturii, încurajarea participării numai la o parte din slujbă, scăderea zelului pentru predică la liturghisitori, înlocuirea omiliei cu predici tematice care, în multe cazuri, nu au legătură cu citirile biblice etc. Așa dar urmări negartive în ceea ce priveste slujirea Liturghiei și participarea la aceasta. Sfântul Sinod a hotărât ca predica să fie rostită imediat după citirea Sfintei Evanghelii Având în vedere toate cele arătate mai sus, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca predica să fie rostită de preot sau diacon imediat după citirea Sfintei Evanghelii. Din păcate această hotărâre luată cu 50 de ani în urmă încă nu se aplică pretutindeni. Aplicarea ei în fiecare parohie nu ar putea fi decât benefică, redând predicii locul firesc și constituind încă un pas spre o trăire deplină a Sfintei Liturghii. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate