agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-05 | | Unu, doi, trei… fața copilului se ascunde între brațele sale îndoite și zidul de cărămidă. Acolo, în cuibul lor, ține ochii închisi, bine strânși. Buzele îi murmură în continuare numerele bine cunoscute, spre cifra finală: o sută. Când termină, nu se așteaptă să vadă pe nimeni. Are fața bălaie cu ochi care privesc neliniștiți în jur. Pe stradă, câțiva trecători își văd de drumurile lor. Băiețelul privește atent plimbându-și ochii de-alungul gardurilor, curților și asupra celor câteva automobile parcate lângă trotuare. Niciunul din ceilalți copii, tovarășii lui de joacă, nu se vede. S-au ascuns bine. După-amiaza trecuse și umbrele lungi,viorii ale serii vărgau asfaltul. Copilul este cuprins de o ușoară îngrijorare fără să știe prea bine dece. Începe să își caute prietenii ceva mai metodic, oprindu-se în dreptul fiecărei curți și privind atent înăuntru. Ar fi vrut să vadă măcar pe unul din ei ca să poată ieși cu bine din jocul ’’de-a v-ați ascunselea’’. Nimeni. Și nici o șoaptă, nici un râset. Nimic… Timpul trece, băiețelul umblă din poartă în poartă. Seara coboară din ce în ce mai mult, se face din ce în ce mai întuneric. Pe cer apar câteva stele mărunte, ferestrele caselor încep să se lumineze. El se așează pe treptele din fața unei uși și își ține fețișoara în palme. O lacrimă îi apare în colțul ochilor. Incearcă să strige numele unora din prietenii lui dar nimeni nu îi răspunde. Acum este întuneric și puținii trecători devin și mai puțini. Doar umbre fără fețe, umbre distilate în întuneric și zgomotul slab al pașilor lor. Oameni care trec fără să îl bage în seamă, fără să îl vadă. Adoarme cu ochii în lacrimi ghemuit acolo pe treptele reci și dure. Nu așa se termină jocul. Acesta este un joc început odată cu răsăritul omenirii. Când tatăl a pus pentru prima oara un băț, întruchipând o suliță, în mâna copilului. „Vâneaza!” i-a spus „Caută vânatul. Ucide-l”. Copilul privi în jur unde nu erau decât niște tufe rare și iarba uscată. Tatăl îi spuse mezinului să se ascundă în spatele arbuștilor iar fratele mai mare să îl caute. Apoi inversă rolurile. Și pisicile mari, galbene și pătate își învață puii să se joace la fel. Joaca nu este decât un preludiu al vieții, felul în care oameni și animale învață cum să se caute și cum să se găsească. Pentru a se elimina. Joaca nu este decât surogatul competiției pentru viață, un surogat în care ființele țintesc spre alte ființe. Sau joaca poate fi câștigarea aliaților pentru eliminarea competiției. Frumoasele jocuri ale copilăriei… Copiii se joacă. Jocuri liniștite, inventive și nevinovate. Care nu fac decât să-i pregătească pentru eliminarea și anihilarea competiției. Căci ce vină poate avea acela care își supune adversarul care încearcă să îl supună pe el? La început prin joacă, apoi prin violența vieții. Cerul se înroșește, primele raze de soare alungă scamele cenușii ale nopții și odată cu ele apar și primii trecători ai zilei următoare. Săndrinel se trezește și el. Înfrigurat și amorțit. Trist și înspăimântat. Tata? Mama? Oare ei l-au căutat? Ce va păți când se întoarce acasă? Oare unde sunt ceilalți copii? Se freacă la ochi și privește din nou. Nimic schimbat, aceiași stradă pe care o cunoaște de 8 ani. Se îndreaptă spre casă, o stradă la dreapta, și încă odată la dreapta. Ajunge în fața casei, dar aceasta nu mai este vopsită în alb. Zidurile îi sunt gri iar obloanele nu îi mai sunt maro ci lipsesc cu desăvârșire. Găuri mari, dreptunghiulare și negre în locul ferestrelor. Ușa de la intrare atârnă ruptă, într-o singură balama. Săndrinel se oprește în fața ușii. Este derutat și speriat. Totul în jurul lui îi apare straniu și pierdut în timp, în timpul nopții petrecute pe treptele acelea. Îi este dor de mama lui și de ciocolatina fierbinte de dimineață cu pâine proaspătă unsă cu unt. Din găurile ferestrelor apar câteva ramuri desfrunzite, strâmbe și arse de soare. Dar asta nu îi îmbunătățește cu nimic starea. Și mai trebuie să meargă și pe la casele prietenilor lui, să îi găsească și să înțeleagă ce s-a întâmplat. Merge înapoi, o stradă la stânga și alta tot la stânga. Nu recunoaște strada și nici casele sau curțile lor. Acum nu mai recunoaște nimic. Din asfalt au răsărit tufișuri țepoase și o iarbă înaltă, uscată. Într-un loc iarba este strivită și tăvălită de joaca pisicuțelor mici, galbene și pătate. De fapt nici nu sunt chiar așa de mici. În joaca lor, ele cresc iar mușcăturile lor nu mai sunt în joacă. Pielea le sângerează iar miorlăitul este din ce în ce mai gâlgâit, mai profund… Apare tatăl lui Săndrinel care nu mai poartă acel costum gri care miroase atât de frumos. Și nici cămașa albă. Tatăl lui Săndrinel este aproape gol, cu o suliță în mână. Pielea îi este închisă la culoare, are părul lung și încâlcit și privirea ațintită asupra pisicilor galbene și cu pete brune care se târăsc în iarbă cu priviri rele. Tatăl lui Săndrinel pășește lin, abia atingând iarba ce ar putea să foșnească la fiecare pas dar care nici nu foșnește și nici nu se apleacă sub pașii lui. Este acum vânătorul. Săndrinel o privește și pe mama lui, mai degrabă o femeie ce ar putea fi mama lui. Nu îi recunoaște nici părul nici privirea, este o ființă golașă, înghemuită la pământ și cu o privire înspăimântată. Așa este ea acum, o femeie din care a dispărut culoarea și bunătatea si duioșia. O femeie care nu face altceva decât să-și urmărească bărbatul aflat în fața pericolului. „Nimeni si nimic nu mai este la locul lui” gândește Săndrinel. El știe că aceștia doi sunt părinții lui dar nu îi recunoaște. Nici pe sine nu se mai recunoaște așa cum nu mai recunoscuse nici casa în care locuise și care acum era plină de vegetație fierbinte. Și intuia și ce se va întâmpla mai departe: un răget, un salt și o zvâcnire urmată de țâșnirea izvorului roșu al sângelui. Băiețelul merge mai departe, mai face câțiva pași care îl duc de pe iarba uscată pe asfaltul cenușiu. Astfel ajunge în dreptul zidului unde a început numărătoarea până la o sută. Pe zid a crescut un mușchi verde-albăstrui, cu fire lungi și încâlcite. Își îngroapă fața în pătura vegetală și și-o acoperă cu mâinile. Începe să numere: 100, 99, 98, 97… să ajungă la timpul și locul de unde a pornit ….. 4, 3, 2, 1. Mai rămâne un timp cu fața în palme, apoi se întoarce încet. Privește printre degete de unde se văd răsfirându-se câteva dungi de umbre viorii brăzdând asfaltul. În jurul lui se aud râsete, copiii se bucură, joaca continuă. Se face târziu. Săndrinel se indreaptă spre mama lui bună și spre ciocolatina lui fierbinte cu pâine cu unt… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate