agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4861 .



Ci vuole un fiore
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [allandalla ]

2007-01-27  |     | 



Găsisem un loc lângă ușa tramvaiului 21. Mi-era bine și mă simțeam în siguranță, tramvaiul are calitatea asta, la orele serii, îți poate asigura spațiul personal suficient de larg să îți întinzi relaxat oasele și gândurile cam cât îți vine, mai ales când te dor. Îmi tremurau genunchii de efort dar urmăream cu oarecare satisfacție cum mi se scurg de-a lungul spatelui picături fierbinți de sudoare care mă făceau din nou vie. Intrasem din nou într-o sală de dans tocmai pentru senzația asta pe care o uitasem de mulți ani, prea mulți. Nu ești fericit când îți simți din nou fiecare celulă a corpului, nu e fericire, e pace.
Savuram împăcată senzația de regăsire cu mine însămi și trăiam cu o oarecare satisfacție egoistă mirarea pentru lucrurile simple. Pe care atunci când ți le reamintești, ți se pare incredibil că le-ai putut uita vreodată. Și îți juri că nu se va mai întâmpla asta. Niciodată nu mi se mai păruse viața atât de simplă ca în momentele acelea. Asta îmi amintea de o melodie veche pentru copii „Per fare un tavolo ci vuole un fiore... „. Era atât de simplu, un tip a cărui voce părea că deține secretul universului, acompaniat de un cor de copii fericiți, îmi șoptea din amintiri, lipit de urechea mea, „per fare tutto, ci vuole un fiore”.
Aproape simțeam fiorul cald și intim al șoptitului la ureche, respirația care îți gâdilă pielea și face ca lumea să dispară... per fare tutto ci vuole un fiore. Așa mă simțeam, când m-a invadat, dincolo de pleoapele închise, astupând gândul meu sonor, mirosul îmbâcsit și greu venit din deschiderea ușilor. La câteva stații de kilometrul zero mi se înfățișa opulent și luminos un hotel dichisit, care m-a făcut să mijesc ochii. Alături de el, lipit ca o plagă în descompunere, un bloc fără geamuri...per fare un tavolo, ci vuole il legno... Copii mici și murdari se joacă pe 2 metri de trotuar, în fața tramvaiului, sub privirile negre ale unor femei care vînd semințe și îmi arată rânjetele unsuroase prin geamul tramvaiului. Nu-mi trece prin cap nici o secundă că nu mă privesc pe mine și ridic degetul mijlociu ostentativ în fața ferestrei, nimic nu-mi va strica mica bucurie mare de azi...per fare il legno, ci vuole l’albero...
Mă simt răzbunată când un cuplu de septuagenari urcă în tramvai comentând mizeria orașului. Ea găsește rapid un loc liber și se așează oftând a ușurare, în vreme ce el dă ochii roată peste locurile rezervate, dar ocupate. E vizat un puști de vreo 18 ani, îngropat în ecranul unui telefon mobil, îmi imaginez că face declarații smsiste sau naiba știe ce, pentru că zâmbește secretos, cert e că e trezit subit de un ziar, făcut sul, peste ceafă. Per fare l’albero ci vuole il seme... Fredonez tot mai tare încercând să fac abstracție de glasul gâjâit și brutal al bătrânelului privat de dreptul vârstei. Puștiul încasează câteva ziare peste ceafă și întorc privirea, în afară de mușchii mei greu încercați, nimic nu mă va durea azi. Per fare il seme ci vuole il frutto... Simt nevoia să mă spăl pe mâini și să mă reîntorc în mine însămi. Bucuriile mici... ah, bucuriile mici care ne amintesc că suntem vii. Gesturile mici... per fare il frutto ci vuole un fiooore, e atât de simplu...
Calea Moșilor e luminată și vie. Ca mine azi. Zâmbesc suficient peste vitrinele colorate, mă simt în afara lor, sunt în afara lor, caldă, reală, adevărată, inspirând viață cu fiecare fibră încordată. La un metru mai jos de mine, un aurolac de vreo 9 ani mușcă dintr-un pateu Fornetti, doar mușcă și înghite, mă uit atent și mi se pare incredibil că nu mestecă nici măcar o îmbucătură, ca și cum ar avea doar incisivi... per fare un fiore ci vuole un ramo... Un câine îl însoțește la doi pași în spate, schelălăind insistent. E al lui. E câinele lui, gândesc, firește, per fare il ramo ci vuole l’albero, per fare l’albero ci vuole il bosco... Măresc ochii așteptând să văd cum împart ei doi mâncarea, ei doi, urlând cu tot corpul să nu plece tramvaiul încă din stație. Hai, dă-i și lui, scap cu voce tare și mă văd în sfârșit jalnică, muribundă, găunoasă și patetică. Fără nici o agasare sau tresărire care sa prevestească gestul, copilul ia câinele de ceafă și îl izbește de asfalt cu putere, apoi îl înjură și pleacă agale. Câinele schelălăie, se răsucește dureros și îl urmează. Per fare il bosco ci vuole il monte... il monte...
Îmi vine să vomit, respir sacadat și repede de teamă să nu mă scuip întreagă într-un tramvai slinos și obosit. Mi-e frică să întorc privirea în jurul meu, sunt oameni prea mulți, zgomotul șinelor e asurzitor, nu-mi mai simt membrele, iar fața mi-e cuprinsă de o amorțeală înțepătoare. Îmi simt mirosul greu de deodorant care-mi ascunde transpirația, m-aș ridica în picioare dar nu mai sunt cu mine. Îmi trece prin cap că am să rămân pe scaunul ăla până la sfârșit, nu știu care sfârșit, dar trebuie să existe cândva unul... per fare il monte ci vuol la terra...
Deschid ochii abia la Obor. O femeie, dezbrăcată până la brâu, își spală părul la fântâna arteziană. O alta, cu mâinile pline de sacoșe, e mânată la distanță de doi pași de un bărbat beat, care și-a scos cureaua de la pantaloni și o înjură. Faptul că ea doar bombăne iar el o mână lovind doar aerul cu cureaua produce ilaritate. Zâmbesc și eu mecanic încercând să-mi reprim un hohot isteric de râs și de plâns, tot ce îmi doresc acum e să fac o alianță convenabilă cu ceilalți, întorc chiar capul spre ei și mă simt deodată îmbrățișată ca într-un cocon. Mă bucur când tramvaiul se pune îmi mișcare. Îmi iau din râsetele lor energia să mă ridic în picioare și continuu să zâmbesc și eu, disperat, ca nu cumva să îmi dea drumul la mână. Sunt una dintre voi... per far la terra ci vuole un fiore...
Cobor, simt pământul sub picioare și inspir în sfârșit ca și cum aș avea o sută de plămâni. Și știu cu precizie că am să fug până acasă. Am să fug cum n-am mai fugit din copilărie. Fără să mă mai uit nicăieri, decât înainte, gâfâind până mă va durea pieptul, până când nările nu-mi vor mai fi îndeajuns să respir și voi deschide gura înghițind aer nemestecat. Voi descuia ușa securizată a blocului, nu voi aștepta liftul, am să urc scările două câte două deodată, am să intru în casă și probabil voi încuia ușa cu ambele yale, apoi am să-mi amintesc că azi, pentru două stații de tramvai, am fost vie. Per fare tutto ci vuole un fio-o-ore...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!