agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-30 | |
Se oprește lângă o cruce, înnegrită peste vreme
Și-nchinându-se încearcă cu o frază să o cheme: -Mamă! Chipul tău trăiește, l-am avut mereu cmine, Pribegind în lumea mare el mi-a dat puteri depline. Apoi…tace și se pleacă peste piatra-mbătrânită, Cu tristețe o măsoară, c-o privire-ncremenită. Dacă ar putea sunt sigur, s-ar îmbrățișa cu dor Și o lacrimă fierbinte ar cădea din ochii lor, El, iar spune toate cele, cum a fost și ce-a făcut, De când ea se odihnește, generații au crescut. Ea, ar întreba desigur: Dragul mamii cum o duci? Te-am „lăsat” copil de-o șchioapă, ai nevastă, ai și prunci? -Am venit maică la tine, de la mare depărtare, Memorându-ți amintirea, să mă-nchin, să las o floare La mormântul tău cel sumbru și castanul ce se-ndoaie, Ce-a crescut și-mbătrânește de atâta vânt și ploaie, Lângă crucea ce-nverzește, de licheni și mucegaiuri, Într-un cimitir ce-mi este amintiri pe aceste plaiuri, Ca să-ți povestesc viața, ce-am trăit-o și-o trăiesc, Anii buni sau triști de-o vreme, ce mereu mă-mbătrânesc. După cum știi măiculiță am plecat, copil, în lume Și crescut călit de „timpuri” eu mi-am făurit un nume, Munca mi-a fost călăuza, din multe rele m-a scos, Iar îndemnul tău cu lacrimi, mi-a adus numai folos. Am fost slugă, am fost calfă, muncitor într-o uzină, Am cărat fiară cu roaba, la TRASIA , într-o mină, Apoi…mi-am luat licența, „Economist” pe un șantier, Dar destinul mi-a dus pașii să mă fac un „Ofițer”. Viața aspră și cazonă, dură, chiar umilitoare, Mi-au sădit în minte noima, „omului din închisoare”, Să suport „alarme dese” și „marșuri îndelungate”, Nopți albastre, zile negre, am purtat „brandul” în spate. Nu-ți mai spun și umilința, multora din împrejur, Și de-aceea măiculiță, am jurat și îți mai jur, Să-ți respect cu demnitate sufletu-ți atât de pur. -Bietul om furat de gânduri, se așează resemnat, Să-și mai depene prin minte multe fapte ce-a uitat. Și sub „tâmpla lui fierbinte” încet, încet îi reînvie, Noianul clipelor trăite și, altele ce-or să mai fie. Își șterge funtea de sudoare și lacrima de pe obraz, Apoi…uitându-se spre-nalturi îngână caz după caz: -Mai întâi, a fost armata, într-o școală de „cadeți”, Ca să-mi făuresc un nume, să devin un om de preț, Am slugit-o cu credință, pot să-ți spun cu pasiune, Promovând în ierarhie, am fost „Șef de Legiune”, Gradele au venit și ele, într-un tempo mai normal, De la un „soldat” destoinic, până la un: „general” Apoi, mi-am format „căminul”, pe Mureș, la Orăștie, Într-o cameră modestă, cu vreo paișpe lei chirie. Aici mi-a născut soția, o fetiță drăgălașă, Rea și mică, dar frumoasă, semănând cu o păpușă. De consoartă ce să-ți spun, era o femeie sacră, Ea m-a sprijinit în toate, mi-a fost mamă, mi-a fost soacră, Dar s-a prăpădit devreme, m-a lăsat singur, pribeag, M-a lăsat cu două fete, nu știu dacă le sunt drag, Ele și-au urmat „cărarea”, acum sunt la casa lor, Până mă vor duce pașii, le iubesc și le ador. Cariera militară, deseori m-a obligat, Să cutreier țara-ntreagă, din Moldova în Banat, Dar destinul peste noapte, m-a chemat pe la „Băneasa” Și de-atunci în capitală mai trăiesc, aici am casa. Tot aici am și urmașii, doi nepoți și-o nepoțică, Când îi văd uit supărarea, ei moralul mi-l ridică, Amintirile ce-mi poartă, gândurile rătăcite, Mormântul soției mele și ființele iubite. Să nu uit, mai am măicuță, bune, rele, să-ți mai spun, Dacă mă v-a duce „capul”, pe toate o să le-adun, In „Cartea vieții mele”, mai poetic, nu oricum. -Obosit de-atâtea gânduri, ”Corneliu” se ridică, Dă să plece, dar deodată îl cuprinde o mare frică, Când „aude” încet, în șoapte, în ecou, printre morminte, Glasul mamii cum îl cheamă, îngâimând niște cuvinte: -Să vii maică și la anul. Dacă poți! Te-așteaptă mama, Ca să-mi povestești destinul,să-ți cunosc mai bine Drama, Tu ai fost mereu departe, prin străini te-ai preumblat, Dar mă bucur dragu mamii, că de mine n-ai uitat. -Cum să uit măicuță dragă chipul tău atât de blând, Care mi-a croit viața și m-a legănat plângând, Chipul tău mi-a dat puterea, să înving la orice greu, L-am simțit mereu aproape, și acum îl simt mereu. El mi-a fost „legenda vie”, în toate ce le-am făcut, Piatra zidului vieții, el mi-a fost mereu un scut. De aceea nu uit măicuță, la anul am să revin, Pe mormânt să-ți las o floare, iar la cruce să mă-nchin. -Răvășit de-atâtea gânduri, ce în inimă-i pulsează, Cu privirea spre castanul ce la căpătâi veghează, Pleacă „omul” pe cărare, șerpuind printre morminte, Cu ochii tulburi de lacrimi și cu inima-i fierbinte, Împărțind compătimirea mamei, ce-n adâncuri „zace”, Și spunându-i cu durere: „dormi măicuță, dormi în pace”. „De luminație” 01.11.99 – 01.12. 99. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate