Un grec înțelept din vechime, privind zbaterea din juru-i, a aflat că viața este o continuă alergare către moarte. Poetul a auzit și i-a plăcut și de atunci, într-un fel sau altul, a început să descrie autobiografic această neîntreruptă alergare către sfârșit. Trist și melancolic, el tăinuiește povara aceasta imensă. Cu fiecare vers, sporește infinitul sensurilor acestei experiențe unice, irepetabile de-a ajunge în punctul final unde totul, ființe și lucruri, par a fi fost zidite după chipul și asemănarea Ziditorului.
Tristețea acestei experiențe ne este oferită astăzi de poemele lui Florea Miu mai mult decât în alte autobiografii lirice. O tristețe profundă, catifelată cu care poetul își acoperă sufletul ca să reziste în fața caznelor de tot felul la care-l supune viața, acest loc în care trăiești din ce în ce mai greu, cu tot mai mari riscuri și cu uimitor de multe dureri. Astfel, pe tăcute, fiecare volum de versuri înseamnă un capitol din biografia lăuntrică a poetului Florea Miu. Ultimul se cheamă „Muzeul cu nemărginiri” (Ed. Ramuri, Craiova, 2006), când poetul revine explicit, apăsat asupra tristei sale experiențe terestre pe care sensibilitatea a prefăcut-o în boabe de rouă pentru cântecul privighetorii.
Aș îndrăzni să zic că aceste accente autobiografice sunt mult mai stăruitoare decât în celelalte volume unde acea cortină din pluș cade grea peste imaginea lumii. Între sine și viață se așază de nepătruns versul.
Cu acest volum pare-mi-se a se fi schimbat câte ceva. Poetul, de pildă, lucrează mult mai atent la portretul său lăuntric, îi hașurează umbrele cu o anume detașare. Din când în când o geană de lumină străbate întinsul tristeții, semnând apariția speranței. E drept, încă înăbușită, timidă, palidă și sfioasă ca o sulfină zburătăcită de vânt: „Multe timpuri s-au dus, iar altele/ s-ar putea să nu vină -/ depinde de înalta lumină”. Iar speranța capătă contururi precise: „Pune-mă poartă în lacrima ta/ ca să pot respira!
În bună măsură motivele lirice rămân aceleași ca-n celelalte volume. Dar în „Muzeul cu nemărginiri” se adaugă alte două – casa și lacrima - , care schimbă într-un fel percepția lirică, modifică scenariul poetic, conferindu-le un plus de semnificație. Dar să le cercetăm pe rând!
Acasă pare a fi sinonim cu limanul, cu paradisul, cu odihna, cu statornicia, cu locul în vrei să ajungi la capătul tuturor zbaterilor unde ființa se regăsește pe sine. După atâta zdroabă, ajuns acasă, sufletul nemângâiat și adânc rănit de dorul vieții se lasă în seama liniștii, a retrospecției: „Cum să merg mai departe/ cu oasele sfărâmate/ și să aleg din înaltele/ doar neîntâmplatele?!/ Casa mea de uitare/ e făcută din scânduri amare”. Sau și mai evident: „Mi-e tot mai dor de propria mea casă./ de toți ai casei mele mi-este dor./ Dar am greșit și spaima nu mă lasă/ să mai privesc vreodată-n ochii lor”. Sau și mai accentuat: „A venit toamna în nenorocitul meu târg/ cu pretenții europene -/ s-au trezit gunoaiele / După o vară ploioasă, arborii au migrene. Stau gândurile la semafoare/ să se facă lumină,/ iar în librăria din centru/ cărțile miros a rugină”.
Cum se vede, nici aici liniștea nu-i deplină; se cucerește cu greu, regretele și spaimele umblă după sine ca doi câini pribegi. Casa a fost construită în lacrimă și din lacrimă, un delicat bob al plânsului sufletului, adică din durerea și deznădejdea că lumea continuă marșul ei funebru peste oasele și inima noastră, nepăsătoare, rece, fără tresăriri sau regrete.. La ușa lacrimei, poetul așteptă lumina. Iată această bijuterie lirică unică, după părerea mea: „Cât o casă nelocuită e lacrima/ înconjurată de arbori/ fără tulpină./ Stele se zăresc doar atunci/ când suprafața ei aparent nemișcată/ e spartă de liniștea/ dinăuntru./ E foarte multă lumină în ea,/ dar nu știu pe unde să intru./ Și chiar dacă aș reuși să pătrund,/ m-aș lovi de ecoul din mine/ care obturează orificiul/ prin care curge lumina.” Probabil cel mai inspirat autoportret lăuntric al unui poet contemporan. Ca să adauge mai departe: „Eu cred că umbra lacrimii din mine/ e sărăcie curată/ și de acolo mi se trag toate…/ pe roată”. O particularizare necesară, crede Florea Miu, neștiind cât este de bogat locuind într-o lacrimă.
Și aici locuind în așteptarea luminii, cu alte cuvinte a inițierii, poemele capătă ritmuri incantorii, sporind insuportabil dramatismul singurătății noastre în ecouri din lirica populară: „Și s-a dus neagra, și s-a tot dus/ până dincolo de apus/ dar nici până în clipa de față/ povestea de spus nu s-a spus”.
Ceea ce nu s-a spus este cuprins în acest muzeu al nemărginirilor. Poemul care dă și titlul volumului ni s-a părut a fi un fel de testament artistic prin care Florea Miu ne dezvăluie condiția chinuită a poetului în relație cu lumea care nu este întotdeauna frumos zidită: „În muzeul acesta pustiu,/ unde scriu,/ se privește parte cu parte/ printre nopțile de hârtie/ înalte”.
Nu spun deloc o noutate , dar merită mereu repetată: fiecare carte de poezie este autoportretul lăuntric al celui care o scrie. Aici avem unul în tuș și cărbune, nemilos trasat pe hârtie. Un autoportret al tristeții, al neliniștii și neaflării de sine. Nimic nu e liniștitor în poemele lui Florea Miu, nici măcar acasă. Chiar dacă: „Eu cred că paradisul se află aici/ printre acoperișurile de smoală/ și străzile înguste, pustii/ ori pereții bolnavi de singurătate/ înregistrată cu ștaif/ la Oficiul Stării Civile” – singurătate care este marginea dureroasă în care este zidită ființa în continua sa alergare către moarte.

Liviu Comșia