E mult de-atunci, o știi și tu,
Era o dulce primăvară,
Când liliacul înflorea
Și tot atunci, laleaua rară.

Ai apărut ca din văzduh,
Ca un luceafăr ce străluce,
Ce vine de la infinit,
“Zâmbește”, stă, apoi se duce.

E mult de-atunci, dar mi-ai rămas
De-a pururi încrustată-n minte,
Te văd mereu în fața mea,
Și ieri și azi , ca mai-nainte.

Cu farmece m-ai cucerit,
Tu! Căprioară milenară,
În suflet mi-ai aprins scântei.
Și m-ai făcut să ard ca o pară.

Am încercat de-atâteaori,
Să te urăsc, să uit de tine,
Dar sentimentele sunt tari,
Nu le distrug nici șapte “mine.”

Deși în multe-mprejurări,
M-ai alungat, chiar sfidătoare,
Crezând în zilele ce vin
Te-am adorat cu mult mai tare.

Iar după fiecare “gest”
Și-o despărțire furtunoasă,
Citindu-ți chipul mai speram
Să te-ntâlnesc și mai frumoasă.

Dar timpul nu m-a ascultat,
S-a scurs cum numai el o știe,
Iar eu aștept îndurerat
Speranțele să-mi reânvie.