Uneori mă cuprinde un sentiment de revoltă împotriva întregii literaturi. Și mai ales împotriva marilor scriitori. Uneori mă cuprinde un sentiment de revoltă împotriva tuturor acelor mari masochiști care și-au dat viața pentru a crea o alta în locul ei, care și-au sfâșiat existența pentru ca din fâșiile obținute, din petecele de intuiții și bucățelele de revelații să însăileze, altfel decât fusese în realitate, un univers nou, nemaivăzut, aparținându-le în întregime, aparținându-le în orice caz, într-o măsură mult mai mare decât le aparținuse propria, biata lor viață cândva. Trezindu-mi compasiunea și admirația, suferința lor atât de sfruntat creatoare mă revoltă uneori prin orgoliul de a înlocui realitatea, după ce s-a hrănit din ea, și, mai mult încă, prin îndrăzneala de a opune vieții un model capabil să se reproducă singur, cucerindu-și adepți gata de a opta între a trăi și a scrie pentru cel de al doilea verb. Fiindcă acele noi, inedite universuri, au extraordinara calitate de a se depune în sufletul câte unui om viu, câte unui cititor asemenea mie, și după ce se hrănesc asemenea unor vampiri din viața lui, nu se mulțumesc cu faptul că i-au supt sângele, ci - ca niște adevărați vampiri - îl transformă și pe el într-un vampir care, în loc să trăiască, va crea la rândul lui o altă viață de litere, un alt univers inedit ce se va depune în alt cititor căruia îi va insufla în locul setei de viață dorința de a scrie.
Citesc ce-am scris până aici și mă gândesc că poate și pomul se revoltă uneori împotriva altoiului care i-a schimbat cu desăvârșire, dominator și senzațional, cursul vieții, dar asta nu-l împiedică să binecuvânteze clipa dureroasă care i-a inoculat în sevă porunca inexorabilă a rodirii și nici să fie mândru de nobilele fructe pe care le-a adus, aproape miraculos, pe lume.
Revolta împotriva marii literaturi - al cărui mândru și necondiționat supus sunt - nu este decât expresia, rară, a spaimei în fața nemărginitei ei forțe, capabile încă în fiecare secundă să-mi determine destinul. Am crescut în ținuturile fermecate în care numele lucrurilor era mai intens și mai adevărat decât lucrurile, în care propria mea viață nu era decât o haină uitată pe malurile cărților, iar viața celorlalți, viața din jur, viața pur și simplu, numai un termen al comparației din care literatura ieșea întotdeauna învingătoare. Pentru că am știut, am simțit, mi s-a părut întotdeauna că marea literatură este superioară vieții, că Dostoievski este mai intens decât ea, că Shakespeare este mai profund și Caragiale mai plin de semnificații, că departe de a crea o altă viață în locul sau chiar împotriva celei adevărate, marii scriitori ajută viața să se nască mereu tot mai conștientă de sensul ei, de fiecare dată altul, că pe umerii lor apasă răspunderea sufletului universal. În ceea ce mă privește, revoltată sau fericită, nu am fost și nu voi putea fi niciodată altceva decât - încleștată în iarbă, tensionată spre stele - un iobag pe un petec de cuvânt.