Nostalgie de iarna

Bratele lungi ale brazilor,înmănușate in blana imaculata a zăpezii sfidător de elegante s-au imbratisat prietenoase cu albastrul cerului senin. Arcuindu-se,peste drumul pustiu și înghețat, acoperit de plapuma groasă de zăpadă scrobita în care ne înfundam adânc picioarele înfierbântate și jucăușe povesteam fericiți ca doi copii bucurosi că nu aveam martori oculari decât natura rece și bogată în tăcere.
Ne plimbam prin Paltinisul incremenit de tacerea specifica a muntelui ținându-ne strâns de mână ca doi condamnați de iubire, fricosi parca să nu ne pierdem unul de altul, râzând sănătos de orice vorbă și orice gest copilăresc, fumând lacomi aroma aburilor calzi ce ne ieșea din gură la tot pasul, povestind de toate și cântând fericiți.
Croindu-ne drum prin nămeți grei, trăgeam după noi ca doi căluți nărăvași o săniuță mică, veche, care lăsa in urma noastra sine inghetate, ca dâra de amintire rămasă în sufletul meu întristat și însetat după acele clipele pretioase petrecute împreună.
Liniștea gemea sub povara pasilor nostrii si a zăpezii încremenite de ger, stimulându-ne pe amândoi să dăm frâu liber fanteziilor distractive copilărești de care ne miram și noi, oameni în toată firea animand cat de cat monotonia lucrurilor din jurul nostru.
După multe clipe de rasfat reciproc in timpul plimbarii pe sub candelabrul perfect al iernii ospitaliere m-am cocoțat obosită ca un copil pe sania trasă de un căluț moldovenesc ne-nțărcat în iubire.
Pe acest calut naravas cu două picioare aprige îl adoram și alături de el zburam îmbujorată mușcând din aripa rece a vantului taios, care ne biciuia nemilos obrajii, invidios pe ecoul fericirii noastre manifestată zgomotos, care atingea sfidător toate crestele munților fideli nouă, trimițându-ne mărinimoși răspunsurile ecourilor înapoi, pe raze calde și strălucitoare de soare.
Imi parea ca topesc totul cu căldura iubirii ce ti-o purtam în suflet, ca si țurțurii iernii geroase care ne însoțea manifestările noastre copilăresti.
Poate numai luminile ochilor mei sinceri m-ar fi dat de gol, dacă ai fi știut să o decodifici, căci eu stângace nu știam cum să-ți arăt ce frământări suferea inima mea, iar în mintea ta geloasă cronic a fost și a rămas un veșnic semn de întrebare și neîncredere intre noi, lucru care de altfel mi l-ai împrumutat și mie deseori.
Oare ne ispitea gelozia specifică îndrăgostiților cronici ? sau neîncrederea ne rodea ca o carie sufletele, fiind usor influențată de lumea care nu suporta sub nici o formă legătura noastră sentimentală durabilă și enigmatică, pe care tot timpul trebuia să o ascundem cu mare atenție ca pe o comoară rară, până sus în inima munților.
Cum trebuia să împiedicăm viforul năprasnic al carcotasilor care încerca pe orice cale să ne sugrume fericirea și căldura iubirii noastre sincere răcindu-ne sufletele in final și înstrăinându-le unul de altul atât de dureros.
M-am întrebat de mii de ori; oare acei oameni de care trebuia să ne ferim in drumul nostru si careîși petreceau timpul liber hrănindu-se cu nemulțumirile sufletești al semenilor lor, n- au iubit niciodată? sau făceau acest lucru din invidia firii lor plictisite de viața nefericita si saraca in trairi frumoase pe care ei se faceau ca nu o inteleg,
Rămânând cicatricele adânci ale sufletului împovărat de amintiri nemuritoare ca bratele primitoare ale brazilor înzăpeziți, care mi-au mângâiat și zgâriat obrajii și care ne-au salutat atât de des în felul lor, mă trezesc nostalgică la re-atingerea lor nevinovata, râvnită și invidiată de toți cei pentru care iubirea adevărată și răsfățul ei veșnic tânăr, înseamnă doar un capriciu de neiertat.
Oare nu iubirea adevarată transformă omul în bine? dându-i imunitate trupească și frumusețe până și celei mai ascunse celule ale ființei sale, înnobilându-l pe viață cu ce este mai frumos în ea și în caracterul ei ales și din ce în ce mai rar de găsit neconditionata pe acest pământ.

31 –05 -2005


Nemurirea este dărnicia mărinimoasă și altruistă a tot ce e mai bun din ființa noastră umană.