Această compunere a fost scrisă în data de 30 iunie, 2006, între orele 4 și 5 dimineața, a doua zi de la cumplitul deces al celui mai bun prieten al meu: pomul din fața casei. Pentru un prun care era mult mai mult de-atât.



Un ultim omagiu

A venit furtuna... Picături mari de ploaie cad peste frunzele tale... Trunchiul tău tremură în bătaia vântului... începi parcă să plângi pentru prima dată singur... te simți obosit. Strigi după mine însă eu nebănuitoare... plec. Te las pradă morții fără să știu. Ai nevoie de mine, dar nu îmi dau seama.

Noi doi nu știam să plângem decât împreună. Mereu a fost așa. În fiecare noapte am fost tovarăși de suferință. Eu îți vorbeam, tu înțelegeai durerea mea mai bine decât oricine. Vântul bătea și îți auzeam frunzele cântându-mi... Cântau durerea ta. Vroiai să pleci, vroiai să scapi din pământul care te ținea prizonier... Pe mine sentimentele mă înlănțuiau... Vroiam cam același lucru ca și tine... Amândoi aveam senzația de falsă libertate și setea de cea adevărată...
Vedeam cum suferi... vedeai cum sufăr.
În fiecare noapte ne întindeam unul spre celălalt... îmi întindeam mâinile spre tine, tu vroiai să mă îmbrățișezi cu ramurile tale, să ne alinăm durerea reciprocă, să ne vindecăm cumva...
Mie îmi curgea rășina ta din inimă și seva ta prin vene ...sângele meu îți hrănea ție frunzele... Și tu știai asta... O simțeam amândoi... Simțeam amândoi...
Era frumos...
Două vieți atât de diferite și totuși atât de dependente una de cealaltă... Amândouă își doreau același lucru și niciuna n-avea nimic... două suflete care comunicau prin tăcere și se îmbrățișau prin durerea lor... Se împleteau undeva în aer între corpurile lor materiale... unul atât de rece, celălalt atât de cald... amândouă însă vibrând de durere, alinându-și amărăciunea reciproc.
Și totuși... era relativ bine.
Ne împărtășeam cele mai adânci secrete... Stelele, luna, greierii și pământul ne înconjurau însă ni se părea că suntem singuri pe lume, doar noi doi, tu și eu.
Dar azi... a venit furtuna.
Am simțit o durere acută în suflet și vântul a început să bată... picăturile îți inundau frunzele. Vântul, prietenul nostru..complicele nostru cel fără de care nu am fi putut comunica...a vrut să ne ajute..însă, nu a știut cum.
Eu nu te priveam. Oare dacă aș fi fost lângă tine s-ar fi schimbat ceva?
Cerul s-a îmbrăcat în haine de doliu, luându-și norii negri pe el... Din ochii mei au început să curgă lacrimi de sânge... durerea devenea din ce în ce mai apăsătoare... Vântul bătea tot mai tare, tu mă strigai... dar eu nu te auzeam. Aveai nevoie de mine. Vântul n-a vrut decât să ne ajute...să ne facă să ne întâlnim undeva la mijloc, cu tot ce avem... să ne apropie...
Eu plângeam, tu plâângeai... dar de data asta singuri.
Deodată am simțit că mi se rupe sufletul și în secunda aceea am auzit un sunet puternic... Un vuiet, un strigăt înăbușit de durere... mi-am întors privirea spre geam. Erai tu ... aplecat, îndoit... răpus de durere, împins de vânt spre mine...
Era prea târziu să mai pot face ceva... Am rămas înmărmurită. Trebuia să știm că nu putem plânge singuri... nu rezistăm...
S-a făcut noapte... Am întins mâinile spre tine ca de obicei, însă de data aceasta te-am atins. Þi-am mângâiat frunzele, corpul tău neînsuflețit...
Mai aveai atâta dragoste în tine, și durere... pe care mi le-ai transmis mie când te-am atins.. simțeam cum frunzele tale catifelate mi se usucă în mâna, cum fiorul morții mă învăluie și pe mine, mă amorțește...
Nu a mai rămas decât o fărâmă de viață: eu; dar în sfârșit, ne-am ajuns... Am reușit să ne atingem, așa cum încercam mereu... te-am atins cu mâna tremurândă și tu mi-ai mângâiat sufletul de atâtea ori!
Dacă ai știi cât îmi doream să-ți pot mângâia și eu durerea măcar o dată... Of, dacă te-aș putea învia! Dar... nu am cum. Nu am cum!!! Sunt neputincioasă în fața morții neîndurătoare, la fel de neputincioasă ca în fața libertății care fugea de noi lăsându-ne încătușați, captivi în durere, prizonieri purtători ai unor gânduri nematerializate...
Acum tu... ești liber.
Plâng în fața ta în genunchi. Am nevoie de tine! Îmi va fi dor de tine! Îți zic toate astea și mă întreb dacă mă mai auzi...
Vântul, criminalul nevinovat... vuie și el de durere, îți plânge moartea. Eu îl iert știind că tu l-ai ierta... Deodată se face liniște. Îmi aud sufletul cum geme a durere surdă...
Luna și stelele, martorii confesiunilor noastre, a dramei prin care trecem, pleacă, se ascund. Întunericul se ridică ușor pentru a se pierde încet, încet, în neant. Apar firave dâre de lumină... asist la fenomen neputinciosă, mută. Soarele se prezintă mândru, sigur... atât de sigur pe el încât mă determină sa-l detest. Cocoșii cântă moartea ta...
Eu, întind mâinile spre ramurile tale din nou... Ai murit încercând să ajungi la mine. Rup o frunză, o mică părticică din ceea ce ai fost... ceea ce ești... O sărut. E timpul să-mi iau rămas bun. Îți urez “noapte bună” ca de obicei și mă culc.
Imagini ca într-un film mut se derulează în mintea mea. Te visez. Îmi visez toată viața, toate nopțile în care plângeam împreună după, pentru și din cauza libertății... și a neputinței. Deodată... te prăbușești din nou... și îmi deschid ochii.
E noapte iarăși. Mă îndrept spre fereastră, locul nostru, al întâlnirilor mult așteptate... O deschid. Îmi întind mâinile spre tine, dar... Dar... tu nu mai ești.
Brusc simt aerul rece... Vântul îmi adie prin păr, îmi sărută chipul, îmi alină durerea. Nu văd decât un gol imens, îl simt... Realizez că inima parcă nu mă mai doare așa de tare... Nu mai e furtună. Am și uitat ce e aia... Vântul se joacă cu părul meu, îl face să danseze și... simt libertatea. Ai murit pentru o cauză nobilă: pentru a-mi deschide mie ochii și sufletul, pentru a mă elibera de mine și de durere... Îți mulțumesc. Îți voi rămâne veșnic îndatorată și promit că nu te voi uita. Amintirea ta va pluti pentru totdeauna prin văzduh și gestul tau eroic va fi cântat mereu de vânt, de greieri, de lună, stele, de pământ și... de mine. Mulțumesc pentru tot. Când ai căzut ai rupt în mine lanțul care mă ținea prizonieră... acum sunt liberă. Mulțumesc.