Astern intr-un jurnal plin de inocenta randuri murdare si ma tem ca tot ce am scris pana acum nu e adevarat gasind ca viata nu e realitate. Traiesc in vis..., merg pe strada zaresc un amar apus ce se pierde prin cladirile imense si sinistre si simt ca sfarsitul visului e aproape. Un vant puternic imi strabate trupul si toutusi mi-e cald. Vantul e inabusitor. Oamenii pasesc grabiti cu pasi mari iar pe fetele lor pierdute in praf ,rar gasesti cate un zambet. Totul se petrece repede iar raul pluteste in aer...presimit din nou ca acest vis numit viata se va termina curand.
Mi-e frica, iar panica ma cuprinde pe nesimtite: Unde e iubirea despre care am scris atat? Mi-e frica ca am trait in iluzie 18 ani si nu am cunoscut absolutul unui sentiment despre care credeam ca stiu totul... Unde e el care a fost primul? Unde e celalat caruia i-am daruit totul stiind ca iubeste pe alta...?Poate ca amandoi exista dar sigur nu acum, nu aici , nu in mintea si sufletul meu, nu in mine.
Mi-e dor sa vars o lacrima pt o iubire platonica cum faceam alatadata si mi-asi dori sa izbucnesc in plans pentru a lasa sa curga raul ce ma inunda in fiecare zi...
Si totusi azi imi dau seama ca raul nu e chiar asa de rau, incep sa cred ca fara el nu ar mai fi binele, simt ca 1000 de lacrimi nu vor schimba nimic, sunt sigura ca o daruire totala nu ma va face mai iubita si incep sa invat cum sa confund visul cu viata...