Uneori, povestea miroase a flori. Se așează pe bun, pe cald, pe frumos, a dragoste, până dincolo de alb. Între mine și zid, o gărgăriță, căutând o zeiță. Un câine mă latră să-l mângăi. Se uită-n ochii mei până-n străfundul gândului.

O atingere de rază, ce se strecoară pe ochiul colorat al ferestrei, îl trezește pe Picasso. Se lungește-n fotoliul lui cu albastru. Se uită împrejur și se culcă la loc. Deja toarce a vis. Tresare a alergare. Ponna îl simte și-l latră. Visătorul ridică numai o pleoapă, parcă zicând: lasă pe altădată. De undeva, de sus, zarul rotund cade pe mormanul de lucruri uitate.

Geamantanul? Umbrela? Zarul?… de-ai ști câte mirări mi-au adus și întrebarile astea… rămâne un mister… iar aburul acela atât de inmiresmat m-a amețit pâna la vis…



Pe scară, lătratul Ponnei și-o lipăire de pași de pescaruș... m-ai insoțit pâna la cascadă... m-ai lăsat acolo și-ai spus că vei reveni... te-am crezut până când te-am uitat. Am coborât pe piatra pe care ne-am întâlnit și m-ai învațat să număr... tu m-ai învățat să număr pâna la 8 în modul cel mai pur... acum, știu că știi, lasă-mă pe stânca aceea unde vin și pleacă pescărușii... eu sunt acolo... mă gândesc mult... încerc... încerc să nu mai fac răni nimănui,... îți spun: Anna stă pe stânca de pe care plonjai tu. Privește răsăritul, apusul și iarăși, a doua zi o ia de la început... acolo m-ai lăsat și-ai spus că revii... am venit să te întreb dacă peferi un nume... pietrele mele i le las ei...