agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2824 .



Fericitului meu alter ego...
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [morfeus ]

2007-03-07  |     | 



Din uterul țărânii fecundate de ploi se naște fătul-mesteacăn care încep să fiu. Acolo mă ridică în căușul de lut zeița-mamă a universului; acolo, la capătul de început sau sfârșit al cerului, al pământului și apelor. Acolo mă nasc, îmi dezlănțui trupul spre soare, cu pielea mea ninsorie, fidelă tuturor întristărilor. Și vremea mă surpă în sus, înspre hăul văzduhului, mă înfige în azurul lui, în vâltoarea și furnicarul rotit al stelelor.
Și vârtejul aceasta mă rănește, pielea mea are ochi și chiar vede, este un cameleon lăptos pe care se încrustează decorurile încremenite sau mișcătoare. Ochii mei sunt rotocoale de răni, riduri de amintire a crengii ce-ar fi putut să fie, a vlăstarelor smulse, uscate; și-apoi altele, și altele...au tot urmat, s-au tot scrumit, s-au deschis în pupile neasfințite. Și, Doamne, ce de ochi! Nu îmi era de ajuns unul, mi-ai dat o puzderie, să văd cât cuprinsul zărilor, să rotesc, cu privirea mea, tot pământul, să nu îmi scape nimic, să mi se justifice tristețea pleoapelor! Și cum să nu fie triști, cu atâta neputință de a se închide, de a se sustrage vederii. Cu atâta condamnare la a privi chiar și spre ceea ce vor să ignore. Iar priveliștile le încovoaie colțul, zâmbirea... Rotire de ochi înnegriți de tristețile și pocirile zilei. Eu stau în țintuirea mea și plâng...să plângi cu toți ochii, cu toate lacrimile lumii, ce potop! Parcă nu mi-ar fi ajuns atâtea gheare pipăind zoana, duiumul și vaietele... îmi trebuiau și ochi, să am ce deplânge!
Dintre atâtea emoții lacrimale, dintre atâția stropi dulci și sărați se naște iazul – fidelul meu alter ego, învăluindu-mi rădăcinile în undele sale încăpătoare tuturor cerurilor. Sclipirile lui au o veselie jucăușă: în oglinzile lui, ochii mei sunt surâzători. Șovăielile sale de ape sunt când șăgalnice, când posomorâte, acum se veselesc, acum îmi jeluiesc privirile, îmi mimează ochii, trădându-le, preschimbându-le tristețile! Sunt împăratul-mesteacăn care cu un ochi râde, cu altul plânge! Un ochi de apă, un ochi scorțos, trup lemnos! Ochiul trăit și cel expus altor priviri! Inima durerilor ascunse și a celor presimțite, intuite, regăsite, preschimbate în bucurii!
Zile și nopți, sori și luceferi întregiți în oglindirea apei, eul meu cel străin și acest eu regăsit în afara mea, care se zgâiește la mine din reflexe. Eul acesta exterior, mai apropiat mie decât celălalt! Mă urmărește cu iriși rotunzi de senin și coincide desăvârșit cu chipul meu: devotată, uimitoare suprapunere!... Și ochii, în oglindire, ochii – durerile mele cele mai vechi izvorăsc de sub ferecarea pleoapelor deschise inert – ochii în răsfrângere sărută apele cu riduri de bucurie. Și în timp ce scoarța mi se înnegrește de ani, timpul o crapă și o tot sapă, fața ta blândă rămâne copil, nezbârcit decât arareori de vânturi drumețe. Dintre foalele tale crește singurul, unicul ochi, care mă pătrunde până în venele de verdeață, până în împletiturile sevei. Îl simt pătrunzându-mi, amplificându-mi anii, cercurile, înțelepciunile plângerii… Îmi repeți privirile vechi, îmi veghezi trăirile noi, mă înfățișezi mișcat cu mirările căutăturilor mele, până când, târziu, mă descopăr în preajma vieții, îi simt mâna învălurată cum ne dă binecuvântarea caldă, de împăcare.
Și eu stau cu tine la capătul de început sau de final al văzduhurilor, adesea mă prefac că nu sunt, că ies din mine, din noi. Ziceam că îmi ning coaja castă, că pun umbră lumii și zilei, că acopăr văzul în orbire. Eu sunt lentoarea cascadei, răsfrângerii, ochiul care șoptește cuvinte nelămurite, spre o gură jucându-se cu suflul altor vorbe neînțelese... și vorbele noastre capătă o noimă tainică, sensuri știute doar de noi. Te tot miri, aproape că te și sperii, sunt dincolo de coaja sensibilă, fragilă, și totuși ochiul tău soarbe plodul apelor, mă soarbe din zăgazul care ești…
Și creștem... sub mângâierea apei, în strânsoarea țărânii. Eu îmi cobor deja fruntea îmbătrânită, iazul o descrețește; fruntea mi se încovoaie, iazul o redă netedă lumii. Învelișul meu înnegurat de acum reflectă pământul, seninul mantiei tale răsfrânge cerul. Și așa cum stau, cu pletele coroanei coborâte, țărâna și văzduhul îmi sorb rădăcina, puterea, în vreme ce numai lacrima-iaz, fericitul meu alter ego mă dezmiardă cu nălucile revenirilor sale... Zâmbiți, ape sărate! Din lemnul meu vă veți sculpta dorurile...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!