confecționez ultimele plăceri din rebuturi de materiale
port o rochie prea lungă pentru genunchii mei frumoși
și asta mă face vulnerabilă.

un fel de răsărit alb-negru se derulează cu încetinitorul
ca o secvență trucată într-un film de epocă.
nu mai merg niciodată pe drumul ăsta
duce spre un alt vers care a mai fost scris o dată și încă o dată
iubirea noastră s-a reîncarnat într-un titirez.
urlu și bat cu pumnii nu mai merg niciodată pe drumul ăsta
și asfaltul se întinde în fete morgane sub o piele elastică
și mă cheamă
ma cheamă ca un sfârșit imprevizibil de film englezesc.
mi-e dor de mine ca de o soră.

dacă am putea apăsa pe un buton care să ne adoarmă
și să ne pună un cd cu viețile noastre de mâine
am înfuleca popcorn printre lacrimi
am uita că visăm
am uita că asfaltul și răsăritul au aceeași culoare.