câteodată îmi aduc aminte de el ca de o dată de naștere
a unui unchi ce obișnuia să mă sărute pe frunte.
de când a început să-mi fie frică de lucrurile definitive
m-am izolat sub piele mea în căutarea lumii ideale. Lumea
mea ideală e din respirații.

îți suflu în ureche ca să-mi auzi sufletul. el pleacă
și se întoarce pentru că n-are încotro.

ăsta e unul din momentele în care suntem inutili
ca bunica după ce a paralizat.

câteodată mă apropii de oglindă și mă sărut pe frunte.