agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-14 | |
Coordonatele existenței în lirica Martei Petreu
Volumul Scara lui Iacob de Marta Petreu, apărut în 2006, ilustrează cu succes eforturile editurii „Cartea Românească” de a resincretiza poezia actuală, realizând la standarde „sincronizate” (în sens lovinescian) variante sonore, grafice, cinetice și chiar tactile ale textului literar. Să ne explicăm: copertă din hârtie mătăsoasă, verde-clorofilă din care se ivește entropic piramida arhetipală a naturii artifex; poeme alcătuite din Times New Roman de doisprezece, la un rând și jumătate, cu blancuri generoase și file cu foșnet discret. Din prima copertă interioară, tăiată după proporția de aur, îți zâmbește cu disponibilitate spirituală, „fata de câmpie”, „subțire cu sînii tineri” și „verticală/ ca scara lui Iacob care coboară din cer”, însăși autoarea, a cărei voce de alt catifelat, cu inflexiuni fără patos te va desfăta după ce vei fi pornit CD-ul. Recitare detașată, ușor angoasată, frazare cu poticniri pe respirația mulată pe psalmodia poemelor și desfășurarea pe monitor a animației cu figuri geometrice în perpetuă metamorfoză a cercului în cilindru, a triunghiului în stele cu vârfuri variabile ori a alb-negrului în spectaculoase fuzee multicolore, când predominant verzi, când roșii carmin, ori indigo de guașă apoasă… După aceste delicii sinestezice, urmează incantația spirituală, plăcerea estetică de a te lăsa sedus de frazele muzicale ale unei poezii preponderent reflexive, de situare antropocentrică a eului, „până la Dumnezeu”, până la apeironul din „pământ apă cer și foc”, până la mlaștina expresionistă („ca o floare umedă de nufăr săgetînd/ suprafața nemișcată a mlaștinii/ Și un gînd greu de nămol/…, pînă la „colecția (…) de fapte rele și vinovate” și moartea „întru slava nimănui” – Cântec de după-amiază). Spațiul nuclear îl constituie solitudinea existențială, în perpetuu echilibru precar, cu angoasa că ființa umană n-are alt reazem în afara sinelui: „Sunt singură. Stau în picioare. Pe picioare-mi duc/ greul/ Sunt numai o rană/ și ca o coloană mă sprijin de mine” - Ca o coloană. Singurătatea este circumscrisă în vidul („golul”, „nimicul”) transcendenței goale, „ca o mare de piatră”, a materiei egale sieși, din care poeta speră ardent să audă „cum răsar și cum cresc (…) puful și penele îngerului”. Conștientizarea și asumarea condiției ontologice de monadă ce evoluează pe orbite prestabilite îi conferă libertatea de a se cunoaște: „Acum pot în sfîrșit să mă caut/ în nisip în piatră în aerul jilav/ acum am vreme să scotocesc în adîncul oglinzii/căutînd fata aceea năucă subțire care-am fost și care-a/ pierit” – Pot să ascult, dar și să contureze un dialog coerent articulat cu dimensiunile esențiale ale destinului uman. Mai întâi cu divinitatea, acel Tatăl veterotestamentar „de la poarta înaltă a elementelor” cu care, asemenea lui Iacob se luptă pe viață și pe moarte sprijinindu-se „…unul de altul cum se sprijină în iubire/ un bărbat și o femeie/ ori cum se sprijină cu ură unul de altul dușmanii” – Întâlnirea. Asemenea numerelor ce-ncap toate în zero, Dumnezeu e „golul ultim”, un arc de triumf „Între negații și afirmații între da și ba” – Arcul de triumf. Singurele certitudini despre existența Sa sunt îndoiala carteziană: „…Certă este/ numai problema dacă exiști ori ba”…, confirmarea psaltică a atotputerniciei divine: „Unde vrei tu se întâmplă ce vrei tu” – Psalm, acceptarea rațională a destinului: „Știu:/ o normă supraumană îmi pune la încercare umanul/ Unde ești tu Domine unde ești unde/ cîinii și lupii și pulberea pusta/ Din această întîmplare aș fi vrut să lipsesc/ Unde ești unde:/ aș vrea să adorm/ dar facă-se voia ta/ Trează sînt vie sunt/ feroce/ facă-se jocul tău destin” – Ziua a noua și contopirea cu ființa: „Ea înaintează departe tot mai departe/ pe spinarea mișcătoare vie a apei” – Înaintarea. Esența relaționării eului liric cu „Domine” este lipsa de iubire, confruntarea, setea de a lovi: „…El nu mă iubește/ Nici eu nu sunt unită cu el prin iubire/ ci printr-o furie pură în clocot” – Circuitul apei în natură. Apoi gândul insidios al iminenței sfârșitului: „Eu stau și privesc. Eu stau și mă rog/ Mîine voi umbla prin iarba neagră” – Prin iarba neagră. Moartea este un datuum incompatibil cu hybrisul, o turbulență incomprehensibilă ce ne „coboară la cer” „…împotriva voinței/ împotriva dorinței și-a rațiunii” – Scara. Plecarea „pe celălalt mal” e ca o separare a cuplului, o extirpare a tumorilor răului: „Cineva separă cu lama/ răul din mine de răul din tine/ cineva taie răul de rău/ Cineva mă sapă la rădăcină” – Pe celălalt mal. Moartea nu e neant, ci pare o coloană brâncușiană a generațiilor ce comunică între ele prin sângele arhetipal din supa primară: „Da. Morților mei le vorbesc/ de la ei aștept o bună primire/ Neagră este țărâna/ roșu este – așa-mi amintesc – sîngele meu/ picurînd” – Þara zăpezii. Antemergătorii pe celălalt tărâm sunt nu numai fratele Augustin și Maria, ci toată spița neamului ce se odihnește „la poalele dealului (…) scăldat în sânge”- Augustin. Dimensiunea morții este potențată de amenințarea senectuții: „Și-acest pământ mănos ce-l port sub frunte/ în pămînt se va întoarce/ ca trupul meu tânăr pe care nu mi-l mai amintesc/ pe care nu-l mai găsesc în pielea mea/… - Cîntec de după-amiază și a suferințelor fizice: „Sunt vie mă doare carnea mea muritoare/ Și ca o spadă cu muchii doare în mine scheletul” – Sînt vie. Din acest punct de vedere, febra capătă virtuți ce-i conectează corpul la deconstrucții vegetale: „Mocnește legată cu șapte lanțuri de aramă în febra ei/ ca-ntr-o vrajă din noaptea de sînziene/ Una cîte una celulele ei se coc tacticos/ cum se coace în august pe jar porumbul de lapte” Viața ei – nu tocmai reală. Deși în tonuri discrete, ca niște șoapte de țipăt surpat, efuziunile erotice, exultarea „îndrăgostirii” irup și în acest volum cu intensitate nealterată de incongruențele unei lucidități excesive: „ Ea cunoaște bine realitatea reală/ lumea aspră de șmirghel viața de zi cu zi/ grea/ de culoarea leșiei/ (…) Și știind toate astea/ ea vrea astăzi să viseze să imagineze să aibă libertăți/ și capricii/ da vrea astăzi să se îndrăgostească/ vrea ca trupul ei să fie fluid ca o lavă umană/ Ea vrea să fie femeie/ și să zboare umăr la umăr cu bărbatul acela ales/ pe cerul purpuriu al îndrăgostirii/ Bărbatul acela real albastru tăcut/ Ea vrea să doarmă pe aripa lui ca pe-un cearșaf de/ damasc/ ea vrea să-i simtă gustul mirosul” – Zborul. Dragostea se consumă ca exhibare, cu gesturi precis algoritmizate: „Și-atunci tu mi-ai dezbumbat bluza/ mi-ai descopciat fusta/ și m-ai dezbrăcat tacticos/ Stam în fața ta goală pușcă în piața centrală/ ca o bucată de carne în galantar” – Aleasa, în praful arenei în jurul căreia se poate cu ușurință imagina zidul infamiei unde urmează să fie lapidată adultera salvată de Iisus: „Și tu m-ai iubit aproape tandru/ pe asfaltul murdar/ printre mucuri și ambalaje goale de coca-cola/ întrebîndu-mă dacă-mi place dacă mi-e bine/ și dacă știu că eu sunt femeia care va fi omorîtă cu pietre” - idem. Marta Petreu concretizează imagistic femeia îndrăgostită ca pe o coloană ce masifică întunericul și aburii din apeironul arhetipal: „Așa că am stat pur și simplu/ verticală/ goală pușcă și aburind/ în fața ta/ cum stau noaptea la fereastră față în față cu bezna” – Tîrziu. Paradoxal, ceea ce conferă invarianță (marcă de originalitate), dar și unitate stilistică acestui volum este introducerea persoanei a treia, care, în loc să externalizeze trăirea directă, dimpotrivă, o aprofundează, reiterând cu intuiție poetică majoră deprinderea din copilăria timpurie de a vorbi despre sine ca despre o persoană ce locuiește spații inefabile și evanescente cum ar fi impoderabilitatea: „ea devine ușoară ca un zmeu de hîrtie”, dorința irepresivă de-a fi iubită: „Ea vrea să umble cu el prin iarba foșnitoare a verii/ tîrzii”(…), speranța vană a „tinereții fără bătrînețe și vieții fără durerere” – Descriere, metamorfozarea cărnii în mixturi vegetale: „Ea privește senină lanul de grîu care îi crește/ în loc de carne moale și vie/ în propriile ei palme pe falangele strîmbe” – Vindecarea, întâlnirea cu mesagerul din „dincolo”-ul vieții: „El a venit de departe. El este străin/ și aduce cu el îmbibate în carne/ depărtările necunoscutul neliniștea răul/ Da. Moartea și viața iubirea și ura/ împrumutîndu-și una alteia fața” – Mesagerul. Ori, în fine, întoarcerea definitivă „în supa (…) primordială” unde „umanul și divinul sunt una” – Acasă, cu angoasa existențială că „ elementele trupului ei se vor readuna prin hazard/ laolaltă/ și că-și vor reaminti viața ei și numele Marta” – De departe. Virtuțile (neo)expresioniste remarcate în volumele anterioare de către Ion Bogdan Lefter ( „exaltare”, „versuri paroxistice”, „preeminența fervorii cerebrale în fața senzualității agonice), Radu G. Þeposu („controlul chirurgical asupra interiorității convulsive”), dar, mai ales, de către Ion Pop ( „trăire lucid-paroxistică”, „eu mutilat și frustrat”, „atmosferă apocaliptică”, „vivisecție în oglindă”), au în poemele din această carte mai mult un rol de încifrare și tensionare a expresiei decât o punere în criză a subiectului: „Sîngele lucrurilor cicatricele faptelor/ îmi bandajează carnea” – Arcul de triumf, „Unde s-au dus/ îngerii cruzi ca o adolescentă în flăcări?” – Roata, „aripi îmbibate de soarele negru al beznei” – Mesagerii, „lama securii retezînd gîtul femeii” – Miezul nopții, „…sfîrîie / ca o lumînare udă de sînge/ carnea trupului meu aprinsă de moarte”, „…sîngele meu/ picurînd/ ca o marmeladă subțire călduță/ pe tăblia lucioasă a mesei” – Þara zăpezii, „Numai sîngele meu (…) se zbate în atriu ca o limbă de clopot trasă în dungă/ se lăbărțează se umflă dospește/ se-mprăștie ca un șirag rupt de mătănii/ pe unde apucă/ pe tăblia galbenă-a mesei de pildă/ Vîntul și golul pulberea și lupii – cînt” – Ziua a noua. „Nu lipsește, în fond nicio oarecare doză de „joc” (…) grav și dramatic (…) schematizând „teatral” o gestică și o mască”, sesizează același subtil analist Ion Pop în „Lecții de vivisecție în oglindă” (Ion Pop, Viață și texte, ed. Dacia Cluj-Napoca, 2001,p. 228-229). Aprofundând aria semantică a acestei constatări, afirmăm că maniera ludică de abordare a „materiei” poetice e o constantă a liricii Martei Petreu și-și are sorgintea în manifestul predominant postmodernist al poeziei actuale, fiindcă, după părerea noastră, o altă marcă a originalității poetei clujene este sinteza pe care a produs-o între expresionismul ardelean, cu rădăcini în Lucian Blaga și poeții echinoxiști ai generației optzeciste și desantul Cenaclului de luni, lansat de Nicolae Manolescu, ilustrând cu strălucire teza că arta de certă valoare excedează rumoarea de fond a doctrinelor pasagere. Jocul este atât de natură ontologică, „neclintitul scenariu ce ne-a fost dat” – Întîlnirea, „Pentru că zeul se joacă cu noi/ cum ne jucăm noi/ cu baloanele colorate ori cu păsările roz de hîrtie/ la circ” – Viața ei – nu tocmai reală, gest existențial vindicativ, provenit din exacerbarea eului: „Uneori plănuesc/ murind/ să-ți trag clapa/ să te lipsesc de-un actor/ de-o păpușă sofisticată ca mine” – Miezul nopții, cât și de construcție aleatorie a imaginii: „…bucurie senină/ ca după-amiaza asta răcoroasă de vară/ cînd oamenii umblă pe cer/ ca pe stradă mai largă/ și strict pietonală” – Rugăciune de vară, „astăzi mă joc cu paharele de argint/ ale iepurelui de martie”- Ceaiul, ori mai vechea obstinație verlaine-iană de a concepe poemul ca pe o coloană muzicală: „număr peștii din rîuri/ vîntur colb/ vîntur pleavă/ Și mă scald în mînie ca un vultur în aer” - Psalm. Corolarul artei ca joc se manifestă în relația eului liric cu universul vegetal: „Ea a ajuns de vorbește/ cu seva din flori/ cum vorbești c-o regină/ Ea e soră de rouă cu pelinul cu macul cu socul și cu mîna culege gingaș doamna omidă/ Vorbindu-i mirat ca Alisa”- Þara singurătății. Volum de maturitate artistică, Scara lui Iacob, cristalizează transtextual sonorități prozodice de la stanțele savant elaborate ale lui Arghezi: „Și-acolo dincolo departe/ să îmi răspunzi:/ într-o cătușă de oțel/ ce ne unește (…) ca la logodnă un inel/ De tu nu ești de eu nu sunt/ - un creator o creatură- / De eu nu sunt nici tu nu ești:/ e numai moartea ce desparte” – Cu totul altfel, cadența maiestuoasă, cu perioade ample și concretizare inefabilă a abstracțiunilor ale lui Blaga: „Numai un zgomot negru de aripi îmi bate-n timpane:/poate sunt păsări – îmi spun - poate sunt îngeri/ poate e cordul meu ce se smulge din ghemul/ de vene” – Circuitul apei în natură, dar și aprofundează discursul poetic prin mijloace specifice tehnicilor postmoderne: epicizarea confesiunii, trimiterea la context, destructurarea realului, exhibarea eului auctorial, construirea de toposuri spirituale ș.a., nota distinctivă a prezentului volum fiind după opinia noastră propensiunea eului creator către armonie, echilibru și calm: „Luminează viața mea dă-i înțeles/ fii pavăza de zi și noapte contra spaimei/ dă-mi întunericul de catifea al somnului fără/ coșmaruri/ dă trupului meu o zi fără durere/ și minții mele o zi fără angoase/ luminează-mă așa cu o bucurie senină/ ca după-amiaza asta răcoroasă de vară”- Rugăciune de vară. George Holobâcă |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate