El:

mă întrebam într-o zi la ce-o fi gândind Gânditorul de la Hamangia, iată că am dat peste acest motto, care se spune că-i aparține...

"Pe când nu era azi, nici ieri, nici totdeauna, pe când pământul, apa și cerul erau UNA..."

...și găsisem secvența aceasta când mă gândeam ca eu sunt deja în mâine, tu ești încă în ieri...și-n acum nu putem fi decât într-un anotimp de poveste...

Ea:

ce bine trebuie să-mi fie când mi-e lene de tine...să nu mă gândesc la nimic,...deja nimic e mult,...dar sunt mai mulți nimici, pe care-i pun cap la cap...și plâng pentru nimic, e mult!...un alt motiv mi-ar șterge lacrima pentru un mic nimic....Chopin, la pian...

mâine nu depinde decat de tine să fie tandru...azi s-a apropiat de mine un duh blând,...m-a luat de mâna și m-a dus la inimă...ce-am auzit, nu știu să-ți spun, decât prin cuvintele altuia, cred, citite undeva sau auzite într-un loc pe care l-am vizitat fără să știu că mai există, poate nici nu exista!...și totuși, vocea aceea am auzit-o, n-am visat!...sau poate am visat în vis...ce rătăcire plăcută să speri îndoiala!...ce neliniște să te bazezi cu un cot pe un colt de masă,...că există!...ce echilibru perfect în clătinare, când îți vine ca o legănare!

nu mi-e somn, mi-e doar lene, dar mă grăbesc să visez...la toate îndoielile ce ne salvează visul...

încă ți-e ieri,...și mie mi-e mâine, ce-i între ele, numai acel duh blând știe...