Din când în când îmi mai plimb buzele
pe-un haiku muced.
Din învolburările lui de plastic
nu se mai înfruptă nimeni.

Parcă-mi schimonoseam buzele a zâmbet
și din leșia lui călduță mai storceam câte un strop...
mă săturasem să iau vreun zeu de ureche
și să mă mir de ce calcă iarba
crescută cu atâta trudă.

Apoi am lăsat îngerii de plastilină să doarmă
cochilia mi s-a lărgit peste măsură
și nu mai tresăream de indignare
în fața galantarelor.
Am făcut haiku-ul scrum.
Un zeu-prunc plângea pe un maidan;
n-aveam mărunt și am plecat mai departe...