Mă dezbrac de piele pentru că m-am încălzit sub ea. Vreau să port astă seară rochia de la tine, aceea cioplită de mâinile tale în ușa de la ieșire. Știi...cea din trunchi de crin negru.
Mă aștepți dincolo de poartă, pe treptele care duc în lume. Acum sosesc. Îmi calc rochia cu aburii sufletului, îmi înroșesc puțin buzele și-mi arunc pe frunte pudră de oase. Așa capăt conturul pe care-l vrei, pe care mi l-ai cioplit în rochie.
Ah! era să-mi uit pălăria din păr de om...mereu mă critici că o port doar când dorm. Mănușile oare să le iau?Vrei să mă strângi de mână astăzi? Hm, nu cred, n-ai făcut-o nici când spuneai că mă iubești. De parcă te-ai teme să nu-ți sug viața...
Torn apă florilor. Ia stai, parcă nu m-aș mai intoarce. Te-ai hotărât să mă iei cu tine?Sau mă aburești iar cu cafea învechită, să-mi ard cerul gurii și să-mi las buzele în ceașcă?Gândurile mi le las mereu...
Stând la o cafea, mi-ai spus că te-ai regăsit, că te schimbi, dar cerul nu minte. Nu-ți vezi oglinda-n el?de când te cunosc, poartă doar negru...

Tocmai realizez...îmi uitam ochii în cutia de sticlă. Ce oarbă am fost!

Câteodată trebuie să spui niciodată!chiar și vieții, chiar și lumii, chiar și iubirii!

Mâine cerul va purta lumină!