i-au legat mâinile și picioarele.
ea simte cum se răcesc
cum îi cresc aripi
în rotire către al cincilea punct cardinal.
i-au anesteziat pântecul.
capul nu. capul execută mișcări libere
stânga/dreapta.

cine știe
s-ar putea ca tehnica să fi impus astuparea nărilor
simulacrul măștii de oxigen.
aerul e deasupra. aerul e aproape.
aerul e greu
de ajuns.
vocea n-o mai ascultă
strigătul se resoarbe într-un șanț al creierului.
primăvara ezită.
perfidă invitație la tăcere.
tăcerea e măsurabilă
stânga/dreapta.

ochiul acela nu e de sticlă.
o privește de sus.
nu. ochiul nu e al ei.
și totuși are certitudinea că masa informă de carne și sânge o reprezintă
descoperă că formele au o înțelepciune a lor
caută
stânga/drepta.

se concentrează. ar vrea să nu uite.
ar vrea să le spună că ar fi fost mai eficientă
anestezierea dorinței de viață.

sub pojghița de sânge chircită sub contondența celui dintâi contact cu lumea
viața a ieșit din ea.
își identifică sângele după miros.
ghemotocul de carne țipă e dreptul lui. în locul lui în locul ei
își aduce aminte
“viața e singurul lucru pentru care merită să mori”.

lumina e un vârtej ce anulează culorile
ochiul se scămoșează.
își aduce aminte despre flux și reflux
afluență și confluență
nimic despre aer.

ei spun că a trecut o noapte
ea știe că trecut o veșnicie
între țipătul de ieri și sughițul de azi.