Sunt oameni de care nu te poți despărți peste ani, nu pentru că te-ar lega iremediabil sentimentele profunde de iubire, prietenie, recunoștință și alte minunății de dorit, ci pentru că îți amintesc într-un fel sau altul de perioada ta de glorie. Toti avem perioade de glorie, dar unele anume rămân repere pentru întreaga existență.
Auzi mereu povestea eroică a iubitului, prietenului, vecinului, poștașului, colegului de birou despre vremea petrecută de el în armată și, firește, despre pățaniile lui amuzante și fenomenale. Cu fiecare repovestire, nu doar că descoperi noi detalii, dar și faptele devin tot mai însemnate, eroice, îndrăznețe și pline de tâlc. Și, mai important decât atât, știi că va trebui să îl iubești și să îl apreciezi, cel puțin la fel de mult pe cât o face el însuși, pentru ceea ce a reprezentat atunci.

La asta mă gândeam stând la o masă, într-un restaurant, cu vechii mei prieteni de nebunii juvenile. Nu, n-am făcut armata împreună, de fapt nu am făcut nicio armată, decât poate mici războaie post-adolescentine suficient de penibile și deplasate pentru ca acum să aibă putere de liant și complicitate.
- Armani! precizează Þapu, afectat și mândru de costumul său în dungi, pentru Sonia, vădit interesată de noul personaj care i se înfățișează după numai câțiva ani, complet altul.
- Armani la 4 milioane, frate? se bagă sabotor și Tudor.
- La 3 jumate, că am luat două odată, rânjește Þapu, amintindu-ne tuturor că, în ciuda noilor dungi verticale, unele lucruri rămân neschimbate, cum ar fi saliva sa abundentă din colțurile gurii.

Îmi amintesc și acum cu oarecare jenă și dezgust că era un chin să urmezi după Þapu când se poștea sticla de vodka prin vreo escapadă montagnardă sau evadări cu buget studențesc. Și, deși licoarea alcoolică ardea ca naiba și nu-i găseam nici un gust ademenitor, deși de multe ori nu ajungeam să-mi umezesc nici măcar vârful limbii cu ea, obligația gestului de a duce sticla la gură era subînțeleasă și sfântă.
Salivația abundentă nu-l împiedicase să se suie într-un fotoliu de consilier ministerial și, pe lângă asta, acum eram toți martorii unei destăinuiri și mai emoționante. Era pe cale să se însoare.

- O țineți minte pe aia care ne reclama mereu la poliție?
- Argentina! am izbucnit toți isteric și entuziaști, ca și cum Argentina ne-ar fi fost cea mai dulce amintire.
- Ne-am întâlnit într-o zi pe stradă și ne-am dat seama amândoi că ne suntem destinați.

Nu mă mira prea tare, Þapu a avut mereu succes la damele ceva mai coapte, trezea în mod ciudat instinctul matern clocotitor din femeile fără rod, îți venea să îl ștergi la gură cu podul palmei, să îi aranjezi părul mereu dezordonat. Și mai avea o calitate esențială și paradoxală în același timp, nu se pierdea cu firea pentru nimic în lume.
Îmi amintesc o noapte întreagă în care ne-a plimbat ca pe niște idioți pe Valea Seacă, rătăciserăm drumul dar el consulta frenetic din doi în doi metri o hartă bine dosită pe care refuza să o împartă cu noi. Noptea e noapte, el miop, disperarea, disperare, singura salvare se afla în buzunarul lui Þapu. Recunosc, ghidați de el, am ajuns la un liman spre dimineață, doar că surpriza a venit din harta lui secretă, care se dovedise a fi fost o batistă plină de muci. Puteai să nu îl iubești? Þapu avea cel mai molipsitor optimism, iar pe munte era zeu.

- Cu Argentina, mă, tâmpitule??? izbucni Grasu în hohote pe cât de zeflemitoare, pe atât de contagioase.
- Nu știi tu ce femeie e asta, mă! se apără Þapu inocent și stângaci, ceea ce provocă și mai mare ilaritate.
Argentina era spaima găștii pentru că nu doar amenința, ci trecea la fapte uluitor de repede. În zilele plictisitoare și leftere, descoperiserăm o distracție păgână, anume aceea de a ne cățăra pe biserică, pe pereții căreia făceam rapel cu un echipament încropit ad hoc. Argentina alerta poliția mai repede decât apucam uneori să coborâm noi și pentru asta îi dedicasem în grup o odă dospind toată de obscenități pline de rimă. Sau invers.
Așadar Þapu se aranjase, am ciocnit toți pentru asta, chiar și pentru Argentina, în cinstea căreia s-au și recitat câteva din versurile amintite.

- Când ne mai facem de cap într-un weekend? ne surprinse pe toți Radu, ca și cum asta ar fi fost de neimaginat pentru toți.

Ah, Radu... Radu a fost marele meu amor și era singurul care scăpase vreodată fără vreo poreclă. Îl iubisem ca disperata și propunerea de a ne face de cap mă ducea cu gândul într-un singur sens. Inteligența mi s-a părut întotdeauna excitantă și, însoțită de dezinvoltură, a avut mereu efect afrodisiac asupra mea, iar Radu mă înrobise ani de zile cu o forță pe care nu o mai regăsisem de atunci, poate și pentru că libertatea acelei vârste părea permanent o promisiune pentru următoarea clipă.
În amorul meu cu Radu, striga în mine o forță dincolo de legile umane, aceea era abandonul. Fiecare gest neînsemnat îi fusese dedicat ani de zile, consacrat, jertfit lui. Îmi doream și visam mici ofrande, să îi șterg praful pe rafturile cărților, să îi citesc, să îi las bilețele pe frigider, în baie, pe clanța ușii de la intrare, cu informări banale „ai mâncarea în farfuria albastră, te iubesc”, cu mesaje obscen declaraționiste, cu plânsete răsfățate, aș fi vrut să...

Îi adulmecam mirosul și transpirația încercând să o integrez în epiderma mea, îi lingeam stropii sarați de pe corp, aidoma unui animal rănit care își linge propria rană.
Tot ce era îngrădit de umerii lați, rotunzi și grei fusese centrul universului meu. Îmi plăcea să îl privesc în aglomerație, între oameni, vorbind, râzând, făcând pe măscăriciul ori pe amabilul, interesându-se mult prea condescendent despre ce sporovăiau toate acele creaturi dinafara lumii noastre. Făceam și eu același lucru, apoi, disperați, ne căutam privirile înfometate și ne devoram unul pe altul, peste capetele lor, peste cadavrele lor rânjinde, ne aspiram pielea, privirile, carnea ni se lichefia și îi adulmecam respirația de la depărtare ca un animal în rut. Orbecăiam cu priviri halucinante, ca ale unor drogați, unul către altul, însetați și disperați să ne unim mâinile, corpurile, limbile, oasele, sexul.

Nu o dată am plecat în grabă de la petreceri, fugind, râzând și plângând, ca doi copii bătuți si eliberați. Fugeam, înlănțuiți prin autobuze, taxiuri, apăsându-ne unul spre altul, intrându-ne unul în altul.
Îi iubeam respirația, adoram să îl aud cum inspiră și expiră, îmi ridicam nasul până sub nările lui să-i sorb aerul degajat. Și cel mai mult îmi plăcea să mă cuprindă. Nu mă ținea în brațe, gestul era întotdeauna unul de cuprindere totală, cu mâinile, cu tot corpul, cu picioarele, cu tot sufletul, sau cel puțin așa mi se părea.

Sonia mă trezi la realitate brusc, fâlfâind unghiile perfect lăcuite și ridicând ostentativ glezna subțire, încadrată de pantoful fin cu toc.
- Să mă înghesui acum prin toate mizeriile de corturi între costumul Armani al lui Þapu și eternele glume proaste ale Grasului? Fraților, sub 3 stele nu merg.
- Nici eu! m-am grăbit să stabilesc, înfiorată brusc de amintirea nopților ude și reci de prin refugii și a conservelor care îmi stricaseră stomacul în vremea aia.
- Cine crezi că ar mai fi în stare să-ți suie fundul ăla mare în tren pe fereastră, ca pe vremuri? Acum, abia dacă mai încapi pe ușă, plăti grăbit polițe Grasu Soniei pentru remarca de mai devreme.

Învăluită în fum de țigară, Sonia povestește ultimele noutăți din călătoriile ei. Sonia fusese singura dintre noi care a știut mereu ce vrea. Înzestrată cu o frumusețe aparte, un melanj între exotic și sobru, ca o incantație sufistă, era decisă să folosească natura în folosul său. Se căsătorise înainte de a împlini 20 de ani cu Deleanu, cunoscut compozitor de muzică.
Sonia ar fi putut face ea însăși o carieră muzicală de succes, fiind nu numai beneficiara studiilor aprofundate de canto din copilărie, dar și înzestrată cu o voce de soprană hărăzită de Dumnezeu, pe care doar un vibrato ușor exagerat o mai sabota când și când. Și asta numai pentru că așa vroia Sonia, cu un gust special pentru exprimarea sensibilă a firii feminine. Sau poate a dramei, care în viziunea ei era posibilă doar ca manifestare artistică. Atunci când te căsătorești la nici 20 de ani cu un colos al înaltelor sfere artistice și sociale, ai obligația fericirii. De care Sonia se achita aproape onorabil.

Acum ne povestea amuzată și arogant ultima excursie în Italia, condimentând discursul cu gesturi hulpave prin care își îndesa în gură mâncarea. Până și Grasu tăcea, o urmăream toți fascinați, deschidea gura enorm și fără grabă, tacticos și în aceași timp lacom, într-un gest care numai pe Sonia o putea face fermecătoare.

- M-am trezit într-o dimineață cu gustul amar al salivei otrăvite, gândind că băusem prea mult cu o seară înainte. Eram la Roma cu Deleanu, îl auzeam cum se bărbierește în baie, ritualul bărbieritului mi l-a adus mereu mai aproape, era un gest de care mă agățam în fiecare dimineață. Mă trezeam special și uneori mă postam în tocul ușii să-i privesc mișcările atente, ritualice, grimasele pe care le făcea pentru întinderea obrazului, gestul bărbieritului îmi dădea sugestia puterii controlate
În dimineața aceea îmi doream să elibereze mai curând baia să pot scuipa otrava care mi se întindea de pe dinți până în stomac, ca o ciupercă păroasă. Soarele răzbătea printre draperiile grele și mă biciuia zeflemitor, așa că am tras nervos perdelele și odată cu invazia unei băi calde, am avut revelația adevărului. Eram însărcinată. Gândul m-a îngenuncheat, ascunzându-mă în spatele pereților, ca și cum orice rază de lumină mi-ar fi proiectat pe cer foetusul miraculos din pântece. Așa m-a găsit Deleanu.

„Sunt însărcinată”, am simțit să îi trântesc vestea fără prealabile neteziri. M-a privit stupefiat, sesizam cum caută să-și adune forțele, obrazul îi lucea, iar asta îi accentua și mai mult ridurile care începuseră să-i brăzdeze pielea. Îmi fixam atent privirea într-un șanț al obrazului ca într-un punct de sprijin, ca într-o tranșee, ascunzându-mă de un eventual bombardament. Cuvintele au căzut grele si definitive: „E exclus un copil. Am discutat asta și am căzut de acord că nu e necesar. Ne suntem suficienți unul altuia.”

Deși conștientă că un astfel de fenomen ar fi fost imposibil, după calculele mele, în vreo 8 săptămâni de sarcină, am simțit clar și strident zvârcolirea fătului în pântece. Zilele ce au urmat, îngrețoșate de somnolență și stările de vomă, au devenit carceră înaintea pedepsei cu moartea. Îmi urla în urechi tăcerea culpabilizatoare a lui Deleanu, care intrase în greva comunicării, accentuând starea de rău și difuzând-o din stomac până în vârfurile membrelor. Mâinile începuseră să își piardă din precizia gesturilor, scăpam obiecte, provocam mici accidente domestice în bucătărie, mă împiedicam adesea în propriile picioare, ochii îmi deveniseră împăienjeniți permanent de lacrimi fără puterea curgerii, se îngrămădeau în comisura pleoapelor picături sărate care mă usturau și care refuzau să cadă.

În temnița tăcerii și a izolării, aveam să mă învinovățesc eu însămi de nechibzuința apariției unei noi vieți în propriul meu corp. Zi de zi, sarcina devenea stigmatul trădării mele, într-un urlet mut. Trădasem încrederea lui Deleanu, dragostea mea pentru el, ridicasem mâinile mult desupra a ceea ce eram, îndrăzneala procreării devenea clipă de clipă supliciu al trădării. Sub privirea lui zeflemitoare și scârbită, deveneam tot mai demnă de dispreț. Cu fiecare palpare a sânilor deveniți tot mai grei, mai umflați și dureroși, cu fiecare acces de greață, gest necontrolat, hohot de plâns, simțeam tot mai acut reproșul mut și sfâșietor al soțului meu. Îmi devenea tot mai clar cu fiecare zi că nu aveam dreptul de a cere clemență, păcatul zămislirii nu avea iertare. Așteptam să mor înainte de a omorî, imploram divinitatea să mă trezească din coșmar, am renunțat să mai ies din casă și să mai mânânc. Dormeam cu aceleași haine cu care umblam zile întregi, miroseam respingător, cearcăne groase îmi ascundeau privirile haotice, gura căpătase aspect diform sub arsurile buzelor și a bubelor ieșite ca în urma unei intoxicații cu ciuperci otrăvitoare. Eu însămi devenisem un parazit respingător.
Aveam nevoie să dau vina pe călăul meu, ceea ce ma îngenunchea era ceea ce îmi dădea putere pentru următoarele săptămâni, trebuia să fiu ceea ce el spunea că sunt. Ajungi să îți iubești călăul prin forța pe care i-o dai asupra ta.

Aveam să avortez și să uit acea nefericită întâmplare, venită complet inoportun și dezagreabil în armonia vieții mele conjugale.
Îmi mai amintesc doar pereții scorojiți ai unui salon medical, mâinile aspre ale unei femei care îmi imobilizau gleznele, zgomotul metalic, strident și asurzitor și glasul disprețuitor al celei care scormonea în mine. Nu meritam să am copii, numai și pentru faptul că nu puteam suporta durerea după 3 doze de xilină. Nu mai știu ce anume durea atunci mai rău, bucățile de carne rupte din trupul meu, din găoacea aceea fragilă și adânc apărată, mirosul de sânge ca certitudine a vieții ucise sau gândul că mor în aceeași clipă eu însămi. Urlam în aceeași măsură sinuciderea și lucrul acesta părea perfect normal chiar și pentru mine. Meritam să mor.

Tăceam toți, confesiunea Soniei zguduise nu doar masa în jurul căreia ne adunaserăm după atâția ani, dar și propria noastră tinerețe. Nu îndrăzneam să ne privim unii pe alții, într-un gest laș care ar fi vrut să șteargă trecutul comun, martor la vise ce aveau să se petreacă și de care ne scuturaserăm între timp, neasumat și jenant.
Am mângâiat mâna Soniei, pe care ea și-a retras-o cu grația specifică ei și a început din nou să care bucăți mari de mâncare interzicând tacit orice alt comentariu.
Mă podidiseră lacrimile, pesemne fie arătam lamentabil, fie se cerea disperat o detensionare, așa că deodată Tudor a început să râdă.
- De ce dracu’ râzi, mă?
- Așa, mă bucur să vă văd.
Bombăn, îmi face hatârul să-și rețină râsul zgomotos, continuând să mă privească insistent și amuzat.

Tudor e un colecționar pătimaș. De ani de zile. Și e drept că adevărata vocație a unui colecționar se demonstrează numai în timp. Tudor colecționa amulete și femei. Aparent e ușor să colecționezi amulete și femei, cum o dai, cum o întorci, tot te învârți cumva de piese interesante, poate chiar unicate, dar colecțiile adevărate și serioase presupun mai ales munca de sistematizare și clasificare. Asta e dificil la o colecție care se respectă. Ai nevoie de noroc, răbdare, inspirație, consecvență, experiență, pasiune și fler. Tudor numea asta vocație. Nu mulți au norocul să fie binecuvântați cu un har pe lumea asta și nu toți sunt conștienți de menirea divină cu care au fost înzestrați. Tudor însă știa. Deja Să ȘTII transformă chemarea în responsabilitate, în menire absolută, în lecție de viață obligatorie, iar Tudor nici nu-și punea problema să păcălească în vreun fel predestinarea.
Colecționarii sunt ființe sensibile și, ca toate entitățile artistice, nu au forța luptei directe. Așa că primul pas e amețirea, otrăvirea, paralizia și abia apoi atacul.
Din acest motiv nu aveam încredere în Tudor. Plus că era beneficiarul unei frumuseți mult prea șlefuite care îmi trezea dintotdeauna un sentiment de neliniște și care mă insecuriza. Unele lucruri nu se schimbă nici după ani. Amuzamentul lui Tudor mă călca pe nervi, sâcâitor, tolerant, infatuat...
- Mică Allandalla...
- Nu sunt mică, m-am rățoit la el ca și în vremea când eram mică, aceeași eternă capcană a copiilor mari.
Nimic nu justifica veșnica mea disculpare în fața infantilismului cunoscut al lui Tudor, cum naiba își permitea același joc stupid și drept cine mă lua?

În fond, nu știu când suntem cu adevărat mari, mai cu seamă ascultându-l pe Grasu, povestind fericit de minunea lui de fiică, mă simțeam încercată brusc de amintirea unui timp pierdut și cu adevărat mare.
- Băi, articulează Grasu cu mimica avansării unei axiome, e frumoasă, e deșteaptă, dar ne-a mâncat ficații. M-am săturat de plimbări în parc, de camioane, găletușe, cărucioare, iaurturi, bale, obrăznicii, solicitări, mânuțe murdare și guriță asemenea. Seara picăm lați, iar ea tot se trezește că mai are ceva de spus. Apoi, se trezește la șase, fac caca, aprinde-mi lumina, revendică mopul, permanent ud pentru că ștergem încontinuu după ea, ne ceartă, vrea altceva, de regulă ce nu are voie, noi sorbim pe furate câte o gură de cafea și pipăm ca disperații pe geam câte un fum între două răcnete de `nu e voie !`, vreau aia, vreau altceva.

Sunt lucruri pentru care nu am fost pregătit. Am făcut pe mine la serbare când hoarda de pitici cânta pe 25 de voci o chestie cu dragi părinți, deși ție îți e clar că ei nici nu urmăresc versurile, iar fii-ta, printre gângăviri îți face semn că vrea la wc. Ești penibil pe de-a-ntregul, dar parcă ce mai contează. Oricum te-ai compromis când progenitura, teoretic educată, îți strigă în mijlocul străzii că o enervezi.
Să vedeți părinți disperați și emoționați în sală, semne aberante de "bagă-ți cămașa în pantaloni" sau "cântă, mă, că știi și tu cântecul". Poze, camere de luat vederi, explozii mândre de "ăsta e al meu, l-ai văzut? mânca-l-ar mamaie de scump", nimic nu pare mai penibil și nici mai emoționant. Certuri "stai, domne, jos să văd și eu copiii", poze de grup, de negrup, cu educatoarea, cu directoarea, cu paznicul, cu tot ce mișcă. Cred că dacă nu am fi părinți, am mai și gândi.
Dar... în fiecare zi a vieții mele mă mir și mă mir cum am putut trăi până acum fără ea..

Sunt oameni de care nu te poți despărți peste ani, nu pentru că te-ar lega iremediabil sentimentele profunde de iubire, prietenie, recunoștință, ci pentru că îți amintesc într-un fel sau altul de perioada ta de glorie. Toti avem perioade de glorie, dar unele anume rămân repere pentru întreaga existență.

Căutam în prietenii mei acum ardența acelor zile, libertatea strigată cu toți plămânii la unison de pe turlele bisericii, paroxismul aruncărilor în gol fără coardă dublă...

Am căutat, cerșind, până în momentul îmbarcării Soniei în mașina lui Deleanu, grăbită, gravă, grațioasă, în vreme ce Radu se îndepărta de noi zâmbind, făcând gesturi stângace cu mâna din timp în timp, Grasu pupându-ne zgomotos obrajii și Þapu împroșcând urări entuziaste de bine.
M-am despărțit finalmente și de Tudor, devenit deodată trist, descurajant de sobru, care, după o ușoară ezitare, îmi adăugă numele în agenda telefonului: mică Allandalla...