agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-06-01 | |
Menționez, de la început, că nu am copii. Iar dacă aș fi avut, nici nu mi-ar fi trecut prin minte să scriu un text ca acesta, cuprinsă fiind, cu siguranță, de aburii divini ai miracolului de a fi mamă. Așa că îmi dau dreptul să mă frămînt acum, cît mai aștept la poarta unui destin binecuvîntat cu urmași. Acum cît mai pot avea, fără voia mea, un grăunte de obiectivitate în opinii.
Cunosc, în schimb, femei măritate, cu soți iubitori și cîțiva prunci agățați de fustă, femei fără noroc, dar cărora iubirea apusă le-a lăsat de mînă, dulce povară, fetițe bălaie și băieței năzdrăvani și femei ce au ales, obosite de căutarea unei perechi perfecte, să-și crească singure copiii rezultați în urma nopților de amor cu scop reproductiv premeditat. La rîndul meu sînt copilul unor părinți ce m-au crescut așa cum sincer credeau că-i cel mai bine. Mama-mi dădea palme la fund cînd nu eram cuminte și ciocolată chinezească, ca desert, în restul timpului. Tata mă ajuta la matematică, citea mîndru, la petreceri, poeziile compuse stîngaci, de mine, dar îmi aducea aminte, cu o voce baritonală care-mi declanșa lacrimile, că nu am voie să-l contrazic. Am învățat, de mică, să-i salut prima pe bătrîni, să nu mint, să nu aleg bucata cea mai mare de pe masă. Să nu răspund obraznic, să nu am ultimul cuvînt în discuțiile cu cei mari. Să nu cer, să nu pretind, să nu reclam fără temei. Și-am încălcat aceste reguli, în copilărie, dar cu sfială. Cu teama de a nu fi certată, cu groaza de a nu mă face de rușine. Iar ele mi-au creionat, pesemne, temperamentul de azi. Și evit să cer, să pretind, să reclam, cîteodata chiar cu temei, într-o lume în care cei mai aplaudați oameni sunt cei care știu să convingă, știu să vîndă și să se vîndă scump, știu să-și ceară drepturile răspicat. Mă uit la copiii de grădiniță ai unor femei din preajma mea și nu mă pot obișnui cu priveliștea. Mă uit la emisiuni ca “Super Nanny” și mă crucesc. Þînci ce abia silabisesc țipă către părinți cu ochii injectați de ură. Copii de școală își insultă bunicii, se tăvălesc pe jos dacă nu li se face pe plac, iar părinții ridică din umeri a jale și a neputință. Bătaia e interzisă prin lege (iar ăsta e un lucru bun!), comunicarea de la egal la egal e încurajată (asta, sincer, nu știu cît e de bine) iar tinerii părinți sînt forțați să uite vechile repere de educație și să se adapteze celor noi. Pe de altă parte, copiii de azi au mai mult curaj, mai multă personalitate, mai multă tărie de a-i înfrunta pe cei din jur și de a-și face cunoscute opiniile. Obrăznicia preșcolară este, poate, o temelie necesară pentru a putea supraviețui, în viitor, într-o societate concurențială. Să fie asta o consolare, însă, pentru mama ce se lasă lovită, fară a riposta, de către pumnii mici ai pruncului său? Pentru familiile ce caută azi, flancate de armate de psihologi, tonul potrivit pentru a comunica și a ajunge la sufletele zbuciumate ale copiilor lor? Cînd e potrivit să fii prieten și cînd trebuie să fii părinte (în sensul de autoritate de care să se țină seama, cu orice preț) pentru lumina ochilor tăi? Cît să fie răsfăț și cît dojană în atitudinea față de el, pentru a nu se anula reciproc? Îmi amintesc cum mă săruta mama în miez de noapte, după o zi în care mă certase crunt, pentru vreo boacănă. Nu adormeam, prea obosită de plîns și de revoltă, sigură fiind că eu am dreptate, dar tînjeam după împăcare, știam că numai îmbrățișarea ei ma poate liniști. Mi-a mărturisit acum, după ani, că și ea mă ierta de mult, dar își înfrîna dorul de a mă îmbrățișa prea curînd după vorbele menite să-mi deschidă ochii asupra greșelilor mele. Cît mi-aș fi dorit, atunci, să nu mă fi certat deloc, deloc și doar să mă sărute, de mii de ori. Dar am crescut și am vazut părinți care nu-și ceartă aproape niciodată copiii și îi sărută de mii de ori. Și le spun “te iubesc” de zeci de ori pe zi, ca răsplată pentru fiecare zîmbet, pentru fiecare desen naiv, pentru fiecare comentariu peltic sau așa, din senin, pentru nimic anume. Și sînt sigură că-s sinceri și mîndri și recunoscători destinului pentru comoara lor, dar, cînd devine, totuși, prea mult? De la ce prag încolo vorbelor frumoase li se diluează înțelesul, se banalizează, alunecă în derizoriu, în stereotipie? La polul opus, am văzut o tînără mama care-i cînta pruncului său și acesta rîdea la ea, îi întindea mînuțele și obrajii cerșind tandrețe, iar cînd am întrebat-o de ce nu-l atinge, de ce nu-l ia în brațe să-l sărute și să-l strîngă la piept, mi-a răspuns că băiețeii nu trebuie pupați. Mă consider o femeie modernă, dar am rădăcinile în trecutul care m-a format. Sînt deschisă la nou, dar vechile valori mă trag și ele de mînecă. Mă cred emancipată cînd vine vorba despre sex, nu sînt de acord ca un copil să descopere la pubertate că barza n-a avut nici un rol în destinul lui, dar mă oripilează, totuși, scenele din filmele americane în care cel mic e invitat să se strecoare în pat, lîngă părinții încă plini de sudoare după o partidă de amor și care-i povestesc, cu lux de amănunte, cum s-a născut el din iubire. Așa că azi, cînd mă încearcă tristețea că nu mi-a venit încă sorocul să legăn pe brațe un pui carne din carnea mea și suflet din sufletul meu, mă consolez amar cu gîndul că, dacă aș avea un copil, n-aș ști cum e mai bine să mă port cu el. N-aș ști ce rețetă să fur, sau să inventez ca să-l cresc bun, frumos, deștept și, mai ales, fericit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate